Toată enigma Rusiei de azi se strînge în chipul proaspătului ei preşedinte. În cinematograful politicii internaţionale unde rulează din zori şi pînă în noapte filmul pe care-l ştim şi de care nu ne declarăm niciodată sătui - kinoiskvusto (arta filmului, pe ruseşte - n.mea) nu a lansat, cu geniul ei înăscut dus pînă la involuntar, un personaj, un actor mai straniu ca Vladimir Putin. Rapiditatea cu care s-a impus nu este egalată decît de viteza cu care, azi, victimele devin călăi şi călăii victime - cea mai tulburătoare situaţie din cîte au produs în ultimul deceniu scenariştii marilor studiouri care se numesc ONU, FMI, NATO, CSI sau OSCE. Mă uit la Vladimir Putin, de cîteva luni, fascinat - ferindu-mă de politică, de fandacsiile şi ipohondriile ei, îl contemplu ca simplu balzacian, încrezător adică în teoria fizionomistă fără de care "Comedia umană" nu s-ar fi putut scrie; îmi trec prin faţa ochilor - într-un montaj eisensteinian - toţi preşedinţii fostei Uniuni Sovietici, de la venerabilul Kalinin la truculentul Boris Elţin şi nu-i găsesc precedent lui Putin; e aproape sigur, după cunoştiinţele mele, că fizionomic - cum altfel să-l tatonăm, deocamdată? prin discursuri? prin canonade? să fim serioşi! - Vladimir Putin nu are precedent nici printre ţări, nici printre secretari generali, nici printre generali şi mareşali. Dacă a apărut - cum susţin analiştii serioşi - dintr-un vid de putere, deasemenea fără de precedent în istoria Rusiei din ultimii 80 de ani, atunci vidul acela e de natură gogoliană, definit o dată pentru totdeauna, în portretistica diabolică a "Sufletelor moarte" prin acele celebre aproximări şi ambiguităţi: "nici... nici" ori "şi... şi..." care-i scot din sărite doar pe realiştii socialiştii sau antisocialişti. (Chiar, n-a auzit nimeni de realismul antisocialist? Nu-i mai bun decît celălalt...) Iar Boris Elţin a avut o idee nu mai puţin gogolia