Ion ŢUGUI Am fost un copil, care, dincolo de-a descoperi oamenii, dintr-o familie numeroasă, am descoperit pădurile şi animalele. Mai ales oi, fiindcă păscutul vitelor şi al boilor de jug era o treabă ce nu putea fi lăsată în seama unui copil de 6 ani. Eu mergeam primăvara pe toloacă, iar toamna pe ţarină. Domnule, ce se întîmplă, ajungi să identifici fiecare exemplar. Iată, a trecut o viaţă, şi pot să spun acum că vorbitul cu vietăţile nu-i metaforă, nu-i o rostire subiectivă, gratuită. Copil fiind şi stînd de la 6 dimineaţa la 9 seara cu oile, mi-am dat seama că fiecare exemplar are propria personalitate. Erau nişte exemplare cărora nu le plăcea să meargă în urmă. Le nenoroceai dacă le puneai în coadă, sau în rînd. Erau unele ce atrăgeau la izvoare turma întreagă. Dar ce-am căpătat de copil... de aceea n-am putut asista la tăierea unui miel, şi nici acum nu mănînc miel sau oaie... odată cu venirea primăverii peisajul copilului capătă nişte înfloriri, nişte frumuseţi inexprimabile. Mieii au un mod de a se juca paradoxal. Au obiceiul lor de a zburda în patru picioare, ca şi cum ar avea arcuri. Mult mai tîrziu am înţeles de ce creştinismul a personificat mielul, i-a dat o autoritate sacră. Or, asta o poţi înţelege cînd ai păscut oi mulţi ani. Am pierdut oi, mi-am văzut oaia răpită de lup... n-am s-o uit niciodată... se înţepase în copită. Eram lîngă o pădure foarte densă. Deodată, stîna s-a speriat, oile au fugit spre mine, cea şchioapă a rămas. N-am să uit scena asta cînd doi lupi literalmente au sfîşiat-o... lupoaica un salt în ceafă, al doilea la burtă. Au tras de ea, au transformat-o într-un cojoc, asta era... eu am scăpat de-o haită, şi-am scăpat cum? O intuiţie colosală... aveam buzunarele pline de ziare cu colinde de Crăciun. Am rupt un par, era îngheţat totul... am aprins ziarele pe par şi era un lucru inexplicabil cum au ars... am fugit şi am fost salv