Să plecăm de la evidenţe. Acum un deceniu a devenit, brusc, clar şi evident pentru foarte mulţi oameni, faptul că istoria are un "nou început", iar acesta, desigur, că nu putea fi investit decît "cu tot ce-i mai bun pe lumea asta". Cuvintele magice au fost "libertate şi democraţie" şi n-am auzit decît după cinci ani, prin vocea domnului Brucan, rostit răspicat cuvîntul "capitalism". În fond, cine nu ştie că doi termeni, acesta şi opusul său "comunism", au fost cuvintele obsesii ale unei jumătăţi de secol? Printr-o ciudată reacţie, ce ţine mai degrabă de psihologia adîncurilor şi de mecanismele auto-apărării psihismului, "comunismul" a încasat (mai e necesar să spunem, pe bună dreptate?) toate adjectivele calificative negative ale limbii române. Simultan însă nu termenul "capitalism" a fost cel în postura de-a încapsula în el toate virtuţile doritului "început absolut". Credem că se cuvine să plecăm de la această constatare elementară pentru a da, cît de cît, un răspuns mulţumitor la întrebarea "Ce fel de capitalism?". Este cert că, în timp, niciodată în perioada anterioară de la noi acest termen n-a fost întrebuinţat ca un cuvînt avînd o semnificaţie neutrală. Din contră, el a fost punctul de plecare pentru a simboliza aşa-zisul "rău". Ce scurt-circuit s-a produs în atîtea minţi pentru ca, deşi odată admis că "răul deplin a fost comunismul", această judecată nu s-a însoţit de o evaluare spontan pozitivă a capitalismului!? Cel puţin două serii de cauze pot fi evocate în acest context. Prima cauză trimite în chip direct la puterea perversă a structurilor ideologice, mult după ce acestea au sucombat. Cea de a doua serie cauzală ţine de modul în care oamenii doreau declarativ capitalismul, dar nu erau pregătiţi să-i accepte pe "capitalişti". Un ideal dezirabil devenea dintr-o dată întunecat de prezenţa prea puţin agreabilă a "noului capitalist". În fapt, chiar şi