Liberalizare versus democratizare în tranziţia românească Capitalismul şi socialismul trec, în ochii majorităţii observatorilor tranziţiei, drept tipuri concurente şi opuse de societate. Socialismului, cel puţin în versiunea sa reală, «ştiinţifică» şi etatistă, i-ar fi fost dat să dispară pentru a lăsa locul capitalismului, a cărui victorie absolută şi definitivă pare să constituie obiectivul central al epocii postcomuniste. Socialismul n-ar fi fost doar un mod de a conduce procesul de modernizare a unei societăţi în care statului îi revine rolul principal, ci o formă propriu-zisă de organizare globală a respectivei societăţi. Ca atare, trecerea de la socialism la capitalism n-ar presupune doar restrîngerea drastică a funcţiilor economice ale statului în favoarea mecanismelor de piaţă, ci, mai ales, un efort de transformare în profunzime nu numai a raporturilor sociale, dar şi a « mentalităţilor » colective. În temeiul unei asemenea convingeri - şi în absenţa capitalului şi a pieţei -, capitalismul de tranziţie este tratat doar în subsidiar ca un mod de a organiza dezvoltarea şi de a suscita creşterea economică. Capitalismul postcomunist apare cu precădere drept un fenomen politic şi cultural, dacă nu chiar ca o ideologie de înlocuire a socialismului ştiinţific. În fapt, acest tip particular de capitalism nici nu pare să aibă ambiţia de a fi mai mult decît un manifest politic, din moment ce se bizuie pe actori sociali încă inexistenţi - întreprinzători de toate mărimile, clasă de mijloc care economiseşte, public care consumă - şi îi ignoră, dintr-o prejudecată ideologică, pe actorii reali ai unei societăţi căreia nu reuşeşte să-i administreze prezentul şi să-i proiecteze viitorul. Tranziţia poate fi descrisă deci ca loc în care se înfruntă două logici opuse: democratizarea este un proces istoric guvernat de imperativul mobilizării sociale, în timp ce liberali