Lovinescu observase, cu dreptate, că sufletul românesc e latent sămănătorist, aplecat spre tradiţionalism şi închistare autohtonistă. Şi cu toate acestea, forţe înnoitoare au determinat, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, progresul civilizaţiei româneşti spre industrializare şi capitalism. Şi, ca reacţie, curentele de idei tradiţionaliste au blamat acest drum socotit greşit spre care e împins organismul românesc. S-a spus (de cîte ori?) că acesta subminează identitatea specifică a românului, care nu poate vieţui decît în îndeletniciri agrare şi păstoreşti. Şi, totuşi, liberalii foşti paşoptişti, în frunte cu I.C. Brătianu, au înţeles necesitatea sociologică şi, în guvernarea lor din 1876-1888, au clădit fundamentele României moderne. Aceasta în ciuda blamului paseist rostit, în articolele din Timpul, de Eminescu. Şi structurile româneşti au evoluat. E adevărat, procesul acesta era mult îngreunat de caracterul predominant agrar al economiei româneşti, într-o ţară în care peste 80% din populaţia activă locuia la sat. Şi, pe deasupra, disparitatea din proprietatea rurală era, din nenorocire, scandalos în favoarea latifundiarilor şi moşierilor, întreţinînd, permanent, o stare de revendicări şi revolte. Unii dintre liderii opiniei publice (Stere, Vasile M. Kogălniceanu, Spiru Haret şi uneori chiar Ion I.C. Brătianu) militau pentru soluţionarea acestor anomalii de structură, socotind că ele sînt mai importante decît evoluţia spre civilizaţia de tip industrial. C. Stere, cu întregul curent poporanist, considera că, dat fiind specificul economiei româneşti, aici trebuie creată, după o largă reformă a proprietăţii, o democraţie rurală, industria capitalistă trebuind acceptată numai întrucît prelucrează produsele agrare. Acesta era singurul tip de industrializare capitalistă acceptată, evident însoţind industria prelucrătoare (zăcămintele de petrol descoperite)