Cîteva comentarii apărute în revistele româneşti au încercat să sugereze că eseul lui Bernard-Henri Lévy despre Sartre a fost validat cu entuziasm de mass-media din Franţa, cu care prilej ar fi fost definitiv ridiculizate şi spulberate acuzele aduse, de-a lungul anilor, autorului cuvintelor de către o serie de cîrcotaşi, frustraţi şi - bineînţeles - reacţionari ireductibili. Confuzia care se face aici este între ubicuitatea mediatică a fotogenicului ex-nou filosof (care nu a ratat nici o emisiune radio şi TV, nici un supliment cultural al presei cotidiene şi hebdomadare) şi lectura efectivă, nu doar aceea mimată de jurnaliştii mobilizaţi pentru prime-time, a stufosului său op. Printre cei care s-au arătat refractari la celebrarea cultului BHL-ian se numără şi istoricul Marc Fumaroli, handicapat, faţă de brilianta intelighenţie pariziană, de apartenenţa sa la două vechi şi (totuşi) prestigioase instituţii: e profesor la Collège de France şi membru al Academiei Franceze. Pentru Fumaroli, cartea lui Lévy este un exerciţiu de narcisism care îşi propune să ne convingă că Saint-Germain-des-Prés e încă buricul lumii şi că secolul 20 a fost unul clonat după chipul filosofului existenţialist. Nu opera lui Sartre constituie obiectul demersului lui Lévy, ci omul "care a terorizat odinioară Parisul, pe vremea cînd Stalin şi Mao erau printre cei vii". Noul exeget îl absolvă, aprioric, pe Sartre de orice vină şi de orice bănuială: şi pe Sartre cel prudent din timpul Ocupaţiei, şi pe Sartre justiţiarul de după război, şi pe Sartre stalinistul, şi pe Sartre apologetul terorismului etc., etc. Cum de reuşeşte cineva să redevină, după lamentabile derive repetate, curat ca lacrima? Prin, crede Lévy, intenţia metafizică generoasă: cum scopul scuză mijloacele şi cum orice opţiune e legată de un anumit context, ar rezulta că Sartre, de fapt, nu s-a înşelat niciodată. În cazul lui nu