(pivniţe, ziduri, burlane) La suprafaţă Bucureştiul e un oraş sub acoperire, sub o acoperire imensă de praf. Incert, indistinct, ca un foetus în pîntecele mamei, oraşul acesta visează. Se visează pe sine travestit în "micul Paris" sau într-o fata morgana călare pe norişorul său străveziu. Dacă dai praful la o parte, îl trezeşti. Ai un sentiment straniu, ca acela încercat apriori pe o înghesuială mare într-un troleibuz mic: te simţi puţin furat. Apoi vezi o mînă retrăgîndu-se discret şi îţi spui că lucrurile sînt apriorice doar în mintea ta. Da, ceva lipseşte. Un fragment temporal (de - să zicem - 45 de ani), pe care Bucureştiul încearcă să îl recupereze ca spaţiu, alunecînd parcă într-un vis, de la suprafaţă spre subteran. O verigă genetică între ieri şi azi, care să îi ascundă stîngăciile, nesiguranţa, trauma. Şi asta se vede cel mai bine în aspectul localurilor. La suprafaţă, un şir de restaurante, fast-food-uri, băruleţe, cofetării trăgînd după ele (cu puţine excepţii) tradiţia occidentală a banalităţii de consum: fier forjat, marmură, gresie (eventual şomoioage de franjuri care îşi fac datoria chiar în faţa ta perplexă, curăţind podelele în timp ce încerci să mănînci). Suprafeţe lucii, contururi exacte şi plante sintetice. Uneori acelaşi tipic pe octava superioară: eleganţă rece, încălzită la focul mic al candelelor de la mese, clarobscur intim, simplitate şi, din cînd în cînd, un ghiveci. De fapt, o plantă adevărată pe care nu o mai crede nimeni (Contessina-Carlton). Sau arhitectură modernă, cu spaţii deschise, lift transparent şi iluminaţie în regim diurn. Atmosferă business (Da Vinci). Sau restaurante: obosite, elegante şi doar atît, ori cu specific. Cu un specific vag şi prost ilustrat (Marele Zid Chinezesc, care ar putea fi, la fel de bine, Marea Hală cu vreo două fresce orientale înăuntru şi cîteva lampioane sigur chinezeşti pe dinafară şi - ce-i mai