Viteza comunicării pare să fi devenit prea mare pentru ritmurile ceva mai temperate ale evoluţiei limbilor. În orice caz, diversitatea lingvistică este adesea un obstacol în calea mersului rapid al mesajelor de la emiţător către receptor. Să luăm, de pildă, Uniunea Europeană: pentru a asigura egalitatea tuturor membrilor şi pentru a crea o suprafaţă democratică, documentele oficiale sînt traduse în toate limbile "celor 15", ceea ce înseamnă un aparat birocratic uriaş, timp, bani, nuanţe care se pierd prin traducere etc. Într-un cuvînt, complicaţii. Mult mai simplu şi mai practic ar fi, desigur, dacă totul s-ar desfăşura într-o singură limbă; au existat destule încercări de a adopta o "limbă universală", iar inventarea limbii esperanto a pornit chiar de la o astfel de premisă: că oamenii vor comunica mai bine şi mai uşor, se vor apropia mai mult şi vor fi mai deschişi unii către ceilalţi dacă vor avea la dispoziţie un mijloc universal prin care să-şi transmită mesajele. Ca orice speranţă, sună utopic, dar mai ales total nepractic: esperanto e o limbă artificială, deci nevorbită de nici o comunitate umană; creată "în laborator", ea nu poate creşte natural. Dar a adopta ca limbă "universală" o limbă naturală creează alte complicaţii, cea mai mare fiind alegerea: prin gradul de difuziune, engleza ar părea cea mai îndreptăţită să preia o astfel de funcţie. Ce te faci însă cu celelalte? Chiar şi fără să fi fost declarată de cineva în vreun fel, engleza are oricum suficienţi "duşmani" doar pentru că uzul (sau, dacă preferaţi, piaţa) a impus-o ca principală limbă de comunicare internaţională. Mai ales în ţările neolatine, invazia limbii engleze a declanşat proteste ori panică sau a generat chiar oarecari "măsuri de combatere" - a se vedea, în Franţa, le franglais şi lupta împotriva sa. Ar fi de neimaginat ca vreuna dintre limbile naturale să "o ia înaintea celorlalte"