Termenul de mineriade este nou - nu însă şi fenomenul pe care îl desemnează. Minerii din Valea Jiului şi-au convertit ciclic nemulţumirile în acte de protest mai mult sau mai puţin violente, interzise de legile în vigoare. Generaţie după generaţie, ei au ajuns să se afle în stare de conflict cu toate regimurile din România: ei au fost reprimaţi de regimul democratic interbelic pentru greva din 1929, de statul militarist antonescian pentru greva de la începutul lui 1941 şi de dictatura ceauşistă după greva din 1977. În prelungirea tuturor acestora se situează prima lor descindere în Capitală de după 1989, cînd a fost adoptat şi termenul de mineriadă. Manifestîndu-şi, ca şi în trecut, propensiunea spre violenţă, ei acţionau acum în altă ambianţă, împinşi de alte motivaţii. Era în iunie 1990 cînd, în spiritul convenţiei cu autorităţile supreme ale statului, ei treceau din rolul tradiţional de perturbatori, în cel de pretinşi aparători ai ordinii publice. Pentru a obţine efectul scontat pe plan naţional, operaţia trebuia să se desfăşoare în Capitală unde, după evacuarea forţată a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, ordinea publică era pusă la grele încercări. Din obiect al represiunilor, grupul minerilor, sfidînd cele mai elementare prevederi legale, se transfigurase în substitut al forţelor represive acreditate. Ei restabileau ordinea publică încălcînd-o. Repetatele reveniri ale acestui minuscul, dar atît de agresiv, sindicat provincial, au scos în relief cîteva dintre particularităţile lui. El era condus de acelaşi lider constant, carismatic şi eficient, care ştiuse să asigure minerilor din Valea Jiului

o situaţie privilegiată în ansamblul forţei de muncă; tactica era aceea a deplasărilor intempestive în Bucureşti, amintind de marşul lui Mussolini asupra Romei; mijlocul predilect de acţiune era violenţa, ceea ce submina grav credibilitatea autorităţilor