Dacă ar fi să luăm drept criteriu modul în care se desfăşoară, putem spune că polemicile sînt de două feluri: publice şi private. Cele publice sînt rareori interesante. Iar noi, cei de pe margine, spectatorii, luăm parte la ele din fotoliu, cu o ţigară în mînă şi o bere pe masă. Eventual. Dar cum spectacolul unor polemici interesante este întristător de rar, nu ne rămîn decît cele personale, în care nu sîntem numai actorii propriilor noastre roluri, ci şi "trăitorii" lor. Căci o polemică adevărată este cea pe care o trăieşti cu toate celulele trupului, cu toţi neuronii, cu sufletul la gură. Polemica este un mod de a dialoga care te scoate din monoton, din tern, din firescul de zi cu zi. O polemică susţinută fără patimă este o polemică pe jumătate moartă. Cea vie este cea în care simţi cum sîngele îţi clocoteşte în artere, cum tîmplele îţi zvîcnesc, cum inima o ia la galop, simţi cum nu mai ai răbdare ca interlocutorul să-şi încheie fraza pentru că tu ai ceva mult mai important de spus, de susţinut, de contrazis, de demonstrat. Pulsul înnebuneşte, obrajii îţi ard, cuvintele năvălesc în creier cu viteza luminii, nici măcar nu ai timpul fizic necesar să rosteşti ceea ce mintea îţi poate, dar nesuferitele legi ale dialogului şi ale bunului-simţ te obligă să taci cînd şi cînd, să îl laşi şi pe celălalt să îşi expună părerea, drept care, nu ai încotro, trebuie să taci; mai aprinzi o ţigară, mai torni un strop de bere, mai pui de o cafea, căci resursele de genul acesta sînt excesiv de importante. Şi nu merge orice fel de ţigară, ci una tare, care să te sature atunci cînd îţi verşi oful pe ea, ceva gen Pall Mall fără filtru sau Camel. A purta o polemică înseamnă nu numai a fi bine documentat asupra chestiunii, ci a fi şi bine mîncat. Pentru că în timpul bătăliei se ard multe calorii. Polemicile adevărate sînt cele care simţi că nu se mai termină (dar tu nici nu-ţi dor