M-am întrebat, mereu, de unde mi se trag o serie de automatisme morale, puternic cuibărite în gîndurile şi deprinderile mele. Nu e vorba de un substrat profund, religios, pentru că, pe vremea cînd mi le-am însuşit nu ştiam nimic despre credinţă şi valorile ortodoxiei. Se explică, aproape sigur, prin doza de cultură de masă (despre care pe atunci nu ştiam cum se numeşte) ingurgitată în copilărie. Receptată altfel, naiv şi (aproape) total, fără analize şi variante de interpretare. În filmele produse de studiourile Disney lucrurile erau ori albe, ori negre; bunii erau buni şi răii-răi, dar comici şi convertibili. Nu exista situaţie fără ieşire, lipsă de soluţii salvatoare, nepăsare; nici măcar moartea nu era definitivă: vezi Albă ca Zăpada, Frumoasa din Pădurea Adormită... Şi, evident, nu exista nici sfîrşit trist... Filmul Şoricelul Familiei (în regia lui Bob Minkoff), intrat de curînd pe ecranele româneşti, este în bună tradiţie Disney. E adevărat că moralei clasice maniheiste i se adaugă şi necesarul de political corectness (prezent în producţiile mai recente de desene animate, gen Frumoasa şi bestia, Cocoşatul de la Notre-Dame); adaosul nu este însă supărător. Mai ales cînd "discriminatul" este un fermecător şoricel alb: o minoritate foarte plăcută la vedere. Familia Little se decide să adopte un al doilea copil, şoricelul Stuart, una din ofertele orfelinatului. Domnul şi doamna Little hotărăsc să-l adopte pe Stuart nu numai pentru că se potriveşte cu numele lor de familie (mereu se fac aluzii la ce înseamnă un adevărat Little), ci şi pentru calităţile lui morale şi intelectuale. Ceea ce frapează în relaţiile şoricelului înfiat cu restul familiei este firescul.

Firescul cu care doamna de la orfelinat îl tratează pe Stuart, făcînd abstracţie (aproape totală) de specia sa. Firescul cu care mama lui Stuart (Geena Davis) îi spală hainele mult mai mici la rî