Antică

Noi ne aflăm aici de două mii de ani. Ca popor ne-am născut în secolul al şaptelea, asta ca să nu apuce slavii să migreze încoace şi să ne altereze puritatea sîngelui. Pe cînd istoricii erau mai puţin preocupaţi de slavi ne născuserăm chiar mai tîrziu. Cînd ne-am născut, ne-am născut creştini, ceea ce dă creştinismului nostru vechimea de... două mii de ani, record absolut în materie. În primul secol, creştinii români au trăit două mari bucurii. O dată că moartea şi învierea lui Hristos a dat religiei lor un obiect al muncii şi, pe urmă, însuşi apostolul Andrei a venit să oficializeze acest creştinism timpuriu (Petru şi Pavel nu s-au putut deplasa căci erau ocupaţi cu adevăraţii păgîni). După aceea, lucrurile au început să se complice, căci romanii şi dacii (un fel de fracţiuni româneşti) au început să se lupte între ei.

Medievală După ce s-a terminat şi povestea asta, ne-am trezit la confluenţa a trei mari imperii. Cel mai insistent a fost cel al turcilor, cărora li s-a năzărit tam-nesam să dea lupte prin zonă. Dar şi ai noştri au dat: grîu, miere, femei, copii... Cînd stocurile ajugeau la cota de alarmă, din rîndurile boierilor patrioţi se înălţa cîte un mare voievod (Ştefan, Mircea, Mihai), care hotăra să-i apere pe creştinii apuseni cu orice preţ, chit că erau cu toţii nişte păgîni schismatici. Schismaticii nu erau deosebit de interesaţi de problemă, ocupaţi fiind ei să edifice civilizaţia occidentală, dar s-au arătat dispuşi

să participe la efortul de război. Lasă că nici ai noştri nu s-au lăsat mai prejos ci, lăsînd o clipă contemplaţia mistică specifică spiritualităţii ortodoxe, au prezentat cereri coerente şi precise. Atîţia oameni, atîtea arme şi mai ales, atîţia bani, plus conducerea oricărei armate creştine ce s-ar implica în conflict, ca unii ce avem know-how. Ajunse în acest punct, negocierile se cam împotmoleau. Apusen