O fi trist sau nu, dar adevărul - mă rog, o parte a lui, ceea ce nu e puţin - este următorul: pe lumea asta crispată, crîncenă, tragică, halucinantă, absurdă - vocabularul cuvintelor cumplite este inepuizabil - mai au loc şi evenimente vesele, ca să nu spun mai mult, aici sărăcia adjectivală fiind cronică; dacă istoricii profunzi ai apocalipselor le trec cu vederea, ca nesemnificative, ca neserioase, e treaba lor. O istorie a voioşiei, a neseriozităţii umane nu e pe curînd. Noi, aceştia, ziariştii, aşa numiţii istorici ai clipei, ne permitem plăcerea - confundată cu onoarea - de a le consemna şi savura. Uneori, mergem cu frivolitatea pînă într-acolo încît nu ne prăpădim dacă ne facem şi ne topim de rîs odată cu ele. E cazul corespondentului permanent la Moscova al bătrînului, gravului şi glacialului "Le Monde". Pe 5 aprilie 2000, dumnealui semna pe prima pagină, un articol intitulat deajuns de sprinţar pentru stilul ziarului: "Cum i-a promis Ielţin un viitor radios lui Putin, ucigaşul unui mistreţ". Dl. François Bonnet se delecta citînd pe larg din extrasele pe care un ziar moscovit le publicase cu cîteva zile înainte, prezentîndu-le ca pagini din "Memoriile" la care lucrează actualmente, liniştit, Boris Yelţin; se dădeau pe faţă secrete dacă nu îngrozitoare, cel puţin memorabile: cum a venit la el, în noaptea de 28 spre 29 decembrie 1999, Tatiana, fiica lui, insomniacă, "niciodată mai palidă şi mai încordată", explicîndu-i îndelung că "nu există altă ieşire": el va trebui să demisioneze, lăsîndu-i locul lui Vladimir Vladimirovici; cum l-a chemat a doua zi de dimineaţă pe Putin care a acceptat ceea ce cu o săptămînă înainte refuzase categoric, interimatul preşedinţiei; cum atunci, pe 22 (fiecare are "22"-iul pe care-l merită!) Putin îi spusese că nu e pregătit pentru asta" şi că "o retragere a Dvoastră din fruntea statului ar fi o enormă pierdere pentru ţară",