Aşa cum unii actori sînt sortiţi - printr-un stereotip mecanic al emploi-ului - să joace numai roluri negative, tot aşa unele personaje ale vieţii publice sînt sortite - mai ales în ţările cu P.I.B. debil şi buget anemic - să fie percepute întotdeauna ca negative. Unul dintre acestea, poate cel mai negativ dintre ele, pare să fie ministrul de Finanţe. Indiferent de guvernul din care face parte. El este zgîrcit, zgîrie-brînză, unghie-n gît, maţe-pestriţe, el este harpagonul şi capsomanul care face economii aberante, care nu vrea pur şi simplu să dea bani celor îndreptăţiţi să-i primească, nesimţitor fiind la cererile, rugăminţile şi lacrimile solicitanţilor. Interpretat de mereu alt actor, în funcţie de schimbările de guvern şi de remanieri, ministrul de finanţe păstrează însă în mod constant o înfăţişare antipatică, rea, inumană. În viaţa civilă, Decebal Traian Remeş poate fi un om fermecător - figura lui îmi aminteşte de Nicolae Velea, ceea ce îl face, în ochii mei, profund agreabil -, dar, în calitate de ministru de Finanţe, îmi apare ca un cerber fioros, pus de pază la tezaurul ţării şi lipsit de sentimente omeneşti, mai ales atunci cînd refuzurile sale vizează Sănătatea, Cultura, Învăţămîntul, Protecţia socială. Ministrul de Finanţe este, în orice caz, cel mai urît şi înjurat ministru. Ei bine, zilele trecute, omul pe care, cu aroganţa, răutatea şi agresivitatea bine cunoscute, Corneliu Vadim Tudor îl definea, la Tele 7 abc, ca pe "un cap de piatră din Insula Paştelui", mi-a devenit, pentru cîteva minute, cît a durat dialogul televizat dintre el şi un deputat din Parlament, unul dintre cele mai pozitive şi simpatice personaje din toate guvernele României. În timp ce deputatul justifica votul parlamentarilor care îşi dublau salariul, în cadrul unui buget, totuşi, de austeritate, prin (risum teneatis!) nevoia de... transparenţă, ministrul de Finanţe Decebal