Februarie 2000. Exportul României a atins cea mai mare cotă din '90 încoace. Creşterea nu vine de la buşteni şi fier vechi, ci de la produse cu valoare adăugată mare. Începe să se contureze creşterea economică. Sigur, războiul continuă. A fost cîştigată numai o bătălie. Vor urma altele. De altfel, lumea întreagă suportă un război economic dur. De lovituri năpraznice, din afară, nu sînt scutite nici companiile americane, japoneze, germane ori franceze. Deşi, în replică sau aparţinîndu-le iniţiativa, aceste companii lovite dau şi ele cît se poate de tare. Şi dacă aşa merg lucrurile în lumea de azi, cu lovituri şi contralovituri, de ce să ne supărăm noi cînd vine cîte o agenţie de evaluare a riscului de ţară şi ne scade nota?! E cazul să recunoaştem, totuşi, că economia românească se află într-o situaţie nefericită din cauza amînării reformelor structurale. De fapt, este în situaţia unui bolnav căruia i s-au recomandat plimbări în aer liber dar le-a tot amînat, spunîndu-şi că are în faţă timp destul. Şi tot aşa, mai întîi an după an, pînă în '97, apoi lună după lună, în '98, cît a fost timp frumos (un ciclu de creştere economică de cîţiva ani buni, cu efecte benefice înregistrate pe largi spaţii ale planetei, din Asia pînă în America) bolnavul a dormitat. Imediat însă ce vremea s-a stricat şi criza financiară a cuprins aceleaşi largi spaţii ale planetei, în al doisprezecelea ceas, bolnavul (economia românească) a fost trezit. Şi iată că în '99 am reuşit să restrîngem deficitul extern. Acum, în 2000, Guvernul a luat decizia să apuce taurul de coarne. De această dată, însă, nu se mai poate da înapoi, fiindcă nu mai există alternativă. Înapoi e o prăpastie, aşa că numai înainte e salvarea. Dacă vrem ca, în anii viitori, timpul să lucreze pentru noi, va trebui să trecem cu bine de anul 2000. În această privinţă, nu va fi de-ajuns să împingem lucrurile către simple aj