Ion LĂCEANU,

cîntăreţ la nouă instrumente: fluier, caval, ocarină, cimpoi, solz de peşte, tilincă, tigvă, voce şi pai de ovăz Eu mă trag din comuna Săceni, de Roşiori de Vede, tata Ştefan, mama Vasilica. Mama m-a născut pe sub căruţă şi cînd s-a opintit, m-a trîntit. Tata a avut mare talent la a cînta la fluier. E vorba aia: ce naşte din pisică, tot şoareci mănîncă. La timpul potrivit era o copilărie fericită, că fiind eu cel mai mic, tatăl meu neglija să mă ia la munca cîmpului, de m-a pus păzitor de pepeni, să păzesc pepenii de ciori. Stăteam şi mă făceam un fel de sperietoare cînd venea în picaj cioara. În timpul ăsta a fost tata la oraş, la Roşiori, a cumpărat un fluier şi mi l-a dat: ia-l, poate faci ceva din el. Eu, fiind neam din aşa ceva, l-am luat şi am cîntat cu trei degete, după care am prins după ureche, de nici în ziua de azi nu ştiu note. Părăseam munca mea de ciorar şi mă duceam la profesorul meu de şcoală care avea, unicul, radio cu galene. Şi de acolo am pornit perioada mea de turnee în străinătate, de concursuri. De dragul muzicii, eu făceam instrumente singur, din coceni de porumb făceam nişte scîrţîietori, ca şi corzile de vioară, şi cum făcea lăutarul cu coardele. După aia există cucută, din aia eu îmi făceam un fluier, cum e la pana de gîscă, o crestam şi-mi făceam găuri, cîntam pînă se înmuia, ea luată din vrej, eu cu suflu cald, cîntam. Eu mă jucam aşa: mergeam cu oile şi puneam berbecii lui ăla

cu ai mei să se bată, am fost un pic sadic, dar ăsta a fost hobby a meu... Din miez de floarea-soarelui făceam boi cu picioruşe, făceam carul şi mă plimbam printre copaci, adică iarbă. Concepţia mea de viaţă a fost să fiu ceva mare şi Dumnezeu m-a ajutat. Arta e expresia sufletului românului, eu cred în român fiindcă eu cred în trei părţi ale românului şi într-o parte, nu. Trei părţi sînt oamenii modeşti, oamenii săraci, iar în cei bo