Am spus de mai multe ori, şi-mi voi cheltui multă energie, ca să arăt tuturor celor interesaţi să vadă, şi văzînd să priceapă, banalitatea complicată a realului. Iacătă, bunăoară, cum fenomenologicul se împleteşte dinlăuntrul lui cu ontologicul în căscatul cîinelui Tambur, un maidanez de sat, domnilor, lipsit de nobleţea neamurilor sale europene occidentale. Un extracomunitar este javra Tambur, nimic nu are el din puritatea rasei nemoşagurilor1 sale din Apus. Şi ce face Tambur? Mai nimic, domnilor! Cască, într-o zi în care tot ceea ce pare să se întîmple s-a şi întîmplat deja, o zi fără anotimp şi ordine militară, vorba poetului, o zi în care fenomenologicul se prăbuşeşte indistinct în ontologicul clipei cu pricina. Îl privesc şi-mi înăbuş un căscat aidoma, se ştie că apucătura asta de profund extract fiziologic traduce un anume spleen care se transmite de la unul la altul. Aşa şi eu, cu discreţie impusă de normele civilizaţiei contemporane, îmi înăbuş ceea ce Tambur cu multă voluptate îşi permite. Iacătă cît de complicat şi de simplu se prezintă ale noastre vieţi: uitaţi-vă la coada lui Tambur şi veţi vedea că are ea, pe la mijloc, o sîrmă de la baloţii de paie, de aceea se şi prezintă coada lui ruptă, adică jumătate este întreagă şi viguroasă, cealaltă atîrnă damblagită, ca mîna paralizată a fostului frizer2 pe nume Mică Hanţi. Aşa şi jumătatea cozii lui Tambur, stă lipsită de viaţă, nu răspunde voinţei sale întrucît, în urmă cu mai mulţi ani, a fost să fie o întîmplare specifică cruzimii universului rural care l-a pedepsit după antice cutume justiţiare. I s-a tras totul de la faptul că prea adesea a evadat el din ogradă ca să dea iama anapoda prin grădini, să producă dezordini prin geometria abstractă a rîndurilor de ceapă, de morcovi, de roşii abia plantate. Atunci i s-a petrecut ceea ce inevitabil trebuia să se petreacă: un oarecare l-a prins şi i-a legat