* Fragment din Republica lui Platon (348 c): "- Adică socoţi dreptatea un defect? - Nu, ci doar o nobilă neghiobie. - Iar nedreptatea o socoteşti un defect de caracter? - Nu, o consider iscusinţă." Cel care întreabă este Socrate. Cel care răspunde este Thrasymachos, care vorbeşte impetuos, sub un spirit care domină o Românie debusolată.
* Tot Republica (347 c), de astă dată Socrate: "...cea mai mare pedeapsă este să fii condus de către unul mai rău, dacă n-ai vrea tu să cîrmuieşti." A fost aproape singular exemplul lui Andrei Pleşu, de două ori ministru în vremuri în care cei asemenea lui - cîţi vor mai fi fiind - alegeau postura călduţă de spectator din cînd în cînd angajat... în discuţii. Completez cu începutul tratatului Monarchia al lui Dante: "Acei oameni cărora natura cea desăvîrşită le-a întipărit în suflet dragostea de adevăr se socotesc în cel mai înalt grad datori ca, după cum ei s-au îmbogăţit din strădania înaintaşilor, tot astfel să se străduiască la rîndul lor, pentru urmaşi, ca şi posteritatea să aibă cu ce se îmbogăţi de la ei. Să ştie că se îndepărtează mult de la datoria lui acela care, bun cunoscător al treburilor publice, nu-şi dă osteneala să aducă vreun folos statului; el nu este un pom sădit lîngă o apă ce rodul lui îl dă la vreme (Psalmi I, 3), ci , mai degrabă, o prăpastie primejdioasă, întotdeauna lacomă să înghită, fără să vrea să dea vreodată înapoi ceea ce a înghiţit."
* Platon cel bătrîn şi dezamăgit din Scrisoarea a VII-a: "Dar acum, un fel de daimon sau ceva necruţător cotropindu-se cu nelegiuirea, cu necredinţa şi, ceea ce e cel mai grav, cu îndrăzneala pe care ţi-o dă prostia, din pămîntul căreia toate relele îşi trag rădăcinile şi cresc, pentru ca mai tîrziu să dea rodul cel mai amar celor care l-au trezit la viaţă - un daimon ca acesta a răsturnat şi prăpădit toate pentru a doua oară." (s.m.) Daimonul necruţător po
