Apoi au venit ploile. Cu ajutorul lui Uriel am reuşit să îmbarcăm pe toată lumea, oameni, dobitoace, gîngănii ş. c. l.
Calabalîcul nostru, sacii, cutiile şi oalele erau grămădite lîngă un perete în cală, împreună cu averea grădinarului, ghiveciuri cu frunze, seminţe, tacîmuri şi unelte. Pe margini, legaţi în lanţuri pe băncile aspre, moţăiau nefericiţii luntraşi; era grupa celor care, după o răzmeriţă sîngeroasă, fusese condamnaţi la muncă silnică. Cînd vîntul înceta, cocoşul de pe catarg îşi oprea rotocolul, iar ei trebuiau să înceapă lopătatul. În rîndul doi, un leu schilav, horcăia paşnic şi discret. Se lăfăia pe spinarea unui măgăruş înaintea lui, care tremura de frică să nu fie turtit. Răsuflînd din greu îmi mărturisi, bietul de el, pătimirea sa, cerînd ajutor. Vorbii cu căpitanul. Acesta i-a atras atenţia regelui animalelor asupra abuzului său. Leul începu să urle funebru: "Pleacă de aici, ispito, vrei să mă corupi?" - "Eu? Doamne fereşte! Eu sînt căpitanul." - "Pleacă de aici, bătrîne, ca să nu rup lanţul ăsta şi să ţi-l bag în bot." Zarva se potoli cînd apăru Uriel care citi solemn o scrisoare din partea conducătorilor liniei navale. Eu stăteam lungit între odgoanele nefolosite, adăpostit de acoperişul de stuf. Trăiam cu toţi vieţuitorii de pe vas clipe nemaipomenite de încordare, cînd furtunile asurzitoare împingeau corabia, izbînd-o din talaz în talaz. Ploaia nu mai înceta să se scurgă; îşi trimitea pe valurile umflate zbaterea toată din împărăţia apelor în creştere. "O să ajungem oare pînă în cer?", mă întrebă Sem. "Atunci eu mă duc să mă caţăr de pe acum pe catarg să nu mă fure puhoiul." - "Astîmpără-te, măi băiete", îi zicea tata Noe, mai neastîmpărat ca toţi, încercînd să-l împroaşte cu o puşcă de soc.
A patruzecea zi, ploaia a încetat, soarele răsări şi toţi pasagerii îmbrăcară haina veseliei. Un maimuţoi se urcă pe catarg ca fulger
