Soarta a decis ca statuia europeană construită în secolul al nouăsprezecelea de Frédéric Bartholdi şi Gustave Eiffel (executînd interiorul), oferită de francezi în dar noului stat american ce îşi cucerise independenţa la 1776 (dar adus cu prilejul împlinirii unui veac de la dobîndirea independenţei, la 1886), să devină astăzi simbolul atlantic al celei mai puternice şi mai prospere comunităţi de oameni din lume.
Normal ar fi fost ca monumentul Zeiţei înveşmîntată în straiul ei grecesc clasic şi înfăţişînd ideea modernă a libertăţii să fi fost înălţată în cinstea revoluţiei franceze de la 1789. Totul îndreptăţea acest lucru. Ideea, înfăţişarea clasică, pînă şi executanţii, - creatorii - fii ei înşişi ai lui 1789. Istoria universală a vrut însă ca generozitatea franceză, din acele timpuri, să-şi fi pierdut o dată cu cele aproape trei secole scurse, înţelesul originar şi să fi devenit în zilele noastre un act manqué; o lipsă, fatală, şi, în aceeaşi vreme, un transfer istoric de sens: Libertatea adevărată să fi ajuns nu apanajul unei simple revoluţii, ideologice, ca cea franceză, ci rezultatul unei deveniri mult mai importante ca aceea a unităţii făurite pe un nou continent de către imigranţii celor mai felurite naţii fugind de realităţile politice şi economice din ţările lor şi găsind în lumea nouă un alt mod, mai trainic şi mai eficient şi mai drept de a coexista...
O caricatură sovietică, stupidă, din epoca totalitarismului, punea în orbitele Statuii două capete de poliţişti supraveghind Continentul. Regimul poliţienesc stalinist, duşmanul cel mai îneverşunat al ideii de libertate, - îşi exporta sistemul în acest mod josnic; destul, ca să fi prevăzut, încă de pe atunci dispariţia unei monstruozităţi propagandistice, a unei ideologii nu diferită în esenţă de Teroarea survenită după 1789... Fiindcă între cele două revoluţii, europene, există un facto
