Cu acest titlu a publicat Mircea Zaciu (1928-2000) prima carte de critică şi istorie literară care-l definea. Nu-l cunoşteam personal în 1970. Am scris atunci întîia cronică la o carte a lui. Reputaţia profesorului clujean era totuşi bine stabilită. Cîţiva dintre foştii lui studenţi erau deja prezenţe remarcabile în viaţa literară. Grupaţi în jurul revistei Echinox, universitari, cei mai mulţi sau răspîndiţi prin şcolile şi publicaţiile transilvănene, ei purtau mai departe acel amestec, specific profesorului, de severă erudiţie ardelenească şi de imaginaţie meridională, nemaiîntîlnit la predecesorii lor. în Glose puteai observa cum un spirit călinescian, liber şi inventiv, se grefa pe o formaţie central-europeană de care Clujul nu dusese lipsă. Ar fi de notat în treacăt faptul că şi la Blaga, mai devreme, deschiderea spre modernitate şi spre Occident n-a venit de la început şi că ea a corectat o înclinaţie nativă spre tradiţia locală, creînd un anumit conflict, rezolvat, cel puţin stilistic, în favoarea celei din urmă. După studii temeinice şi documentate, între care monografia despre Agârbiceanu, în descendenţa unui D. Popovici, Mircea Zaciu a trecut pe neaşteptate la maniera critică şi istorică a şcolii bucureştene, îndeobşte respinsă de şcoala clujeană, fără a-şi trăda însă vocaţia de pedagog şi de cercetător al izvoarelor. Spiritul transilvan a fost pînă tîrziu pentru Mircea Zaciu, care nu s-a despărţit niciodată de Cluj, însoţit de o ciudată nostalgie. Doar că a fost transferat din cărţile lui de critică în paginile de memorii, în reconstituirea biografică, în evocarea atmosferei inefabile a locurilor, întîmplărilor şi oamenilor în mijlocul cărora se născuse şi trăise. Foştii lui elevi nu mai sînt la fel de sensibili la această atmosferă. în ei, modernitatea a biruit definitiv tradiţionalismul. Aceasta a fost lecţia cea mai de seamă a profesorului.