Zona Almosnino

Dacă ne-am lua după autoevaluările publice arogante, după revendicările vanitoase de lauri, pămîntul lumii noastre literare ar trebui să fie buric lîngă buric. În grădina Literelor, modestia şi discreţia sînt flori rare, parfumul lor se pierde în mirosurile stridente de buricul-pămîntului şi doar timpul poate cerne fructele perisabile de cele perene. CONTRAPUNCT nr. 1-2 aduce în lumină, într-un act tîrziu de justă evaluare, un poet prea puţin cunoscut tocmai datorită personalităţii sale excepţionale, lipsită de orice umbră de vanitate (nu şi de orgoliu creator): George Almosnino (1936-1994). Antologia poemelor lui, Marea linişte, apărută anul trecut în colecţia "Poeţi români contemporani" a Editurii Eminescu a fost o revelaţie. Pînă atunci doar cîţiva prieteni apropiaţi, din generaţia lui, aveau încredinţarea că Nino - cum i se spunea - e un poet tulburător şi puternic, pe nedrept ignorat de critică. Citind Marea linişte, unor scriitori din generaţiile mai tinere li s-a dezvăluit originalitatea şi valoarea unei opere de maestru. Astfel, George Almosnino începe să devină în sfîrşit vizibil prin revelatorul unor noi lecturi, al unei noi sensibilităţi ce îl ridică la locul cuvenit. Unii dintre aceşti cititori nu îl cunosc decît din poeme şi sînt uluiţi de ceea ce descoperă în ele. Dar şi de faptul că autorul a putut trece neobservat. Iată ce scrie Daniel Bănulescu: "Cînd citesc poemele domnului George Almosnino şi caut să-mi închipui persoana sa devin disperat şi mă umplu de ură.[...] Cînd mă gîndesc la dînsul, trăiesc senzaţia că, alături de mine şi fără ca eu să pot împiedica acest lucru - acestui domn, atît de plin de nobleţe, de discreţie şi de un uriaş talent, i se înăbuşe, înfricoşător de lent şi de metodic, faţa cu o pernă. Poemele domniei sale sînt atît de tainice, de frumoase şi de inutile în această lume, încît nu te poţi opri