Un spectacol vivace, spumos, menit - prin chiar intenţia declarată a celui care l-a pus în scenă, Mihai Babuşka - să destindă, să bine dispună, a fost prezentat de curând, în premieră, pe scena Operei Naţionale Române: baletul intitulat Don Quijote. El se compune dintr-o suită de dansuri spaniole şi de variaţii clasice, interpretate succesiv de diferiţi solişti şi de dansatorii ansamblului de balet al Operei, cu foarte multă acurateţe şi cu mult elan. La verva dansurilor se adaugă vioiciunea contrastantă a coloritului costumelor: alb tonificat de roşu, roşu luminat de alb, roşu şi negru la toreadori, ziduri de piatră, de care atârnă ghirlande înflorite etc., într-o scenografie semnată de Adriana Urmuzescu. În paralel, muzica ritmată a lui Ludwig Minkus a fost adecvat cântată de orchestra Operei, sub bagheta dirijorului Lucian Anca.

Acest spectacol de balet are o istorie foarte veche, care coboară până în secolul XVIII, mai exact până în anul 1740, când a fost prima oară montat, de un anume Hilverding, la Viena. Dar versiunea acestuia, ca şi cea a celebrului reformator al dansului scenic, Noverre şi a altora mai puţin cunoscuţi, nu se mai cunosc decât documentar. În schimb, o versiune păstrată în bună măsură până astăzi, creată şi ea în urmă cu 131 de ani de Marius Petipa pe muzica lui Minkus, continuă să fie agreată de marele public, aşa cum dovedeşte entuziasmul acestuia la primele spectacole ale actualei montări de pe scena Operei Naţionale Române.

În timpul scurs de la prima şi a doua variantă semnate de Petipa în 1869 şi 1871, la Sankt Petersburg şi până în prezent, baletul a suferit numeroase remanieri şi totuşi o parte dintre variaţiile sale clasice s-au păstrat intacte, aşa cum s-a petrecut, de altfel, şi cu alte partituri coregrafice ale lui Petipa, din Frumoasa din pădurea adormită (1890), Spărgătorul de nuci (1892) şi Lacul Lebedelor (189