Cu doi ani în urmă, la începutul lui martie, Ion Dumitriu deschidea la Timişoara, în minuscula galerie a soţilor Bădescu de pe Brâncoveanu 28, penultima sa expoziţie antumă. Anul acesta, în aceeaşi perioadă, fiul artistului, Radu Dumitriu şi fundaţia ,,Ion Dumitriu," spre a rememora acel eveniment, au organizat în acelaşi spaţiu cea de-a doua expoziţie postumă a pictorului. Dincolo de circumstanţele omagiale şi de încărcătura emoţională care însoţesc orice moment evocator, actuala expoziţie are, prin conţinutul ei, o semnificaţie specială în lungul şir al expoziţiilor lui Dumitriu, iar prin raportare strictă la expoziţia de acum doi ani, valoarea unui element de echilibru şi de contrapondere într-o construcţie simetrică. Mai exact, în intervalul dintre cele două expoziţii, citită însă în sens invers, se deschide întreaga creaţie a lui Ion Dumitriu; prima expoziţie timişoreană cuprindea ultimile lucrări ale pictorului, o parte dintre ele realizate proaspăt la simpozionul de la Sângiorz Băi, iar ultima expoziţie timişoreană cuprinde primele sale lucrări (desene, acuarelă, guaşă), datînd din perioada studenţiei. Deşi aceste lucrări au rămas, în cea mai mare parte, în faza de schiţă, de eboşă, de exprimare spontană într-un anumit cîmp tematic, caracterul lor este definitiv în perspectiva evoluţiei ulterioare a pictorului. Încă din acest moment, în care Ion Dumitriu nu era hotărît, şi nici nu avea cum să fie, în ce direcţie va porni, un lucru ştie sigur: anume acela că nu va merge nici spre figurativismul denotativ şi suficient şi nici spre realismul sociologizant şi episodic. Şi tot din această perioadă se prefigurează cu multă claritate, atît la nivelul viziunii sale globale, cît şi la acela al relaţiei nemijlocite cu forma plastică, statutul său de artist ,,de frontieră", situat în zona de confluenţă a două tendinţe sau chiar a două mari paradigme culturale care