În limbajul contemporan, în formele lui scrise dar şi în cele orale, unul din rolurile textuale tradiţional îndeplinite de articolul hotărît, de pronumele personale de persoana a III-a, de pronumele sau adjectivele demonstrative este preluat destul de des de o întreagă serie de elemente lexicale specifice. Pentru a asigura coeziunea textului, explicitînd relaţiile dintre elementele evocate, un cuvînt o dată introdus reapare însoţit de un semn de recunoaştere sau e substituit de un aşa numit anaforic: un doctor... doctorul/ acel doctor... el/ acela. În acelaşi scop, se folosesc şi anumite participii adjectivate şi substantivizate, de genul: respectivul, numitul, pomenitul, citatul - care apar şi în îmbinări mai mult sau mai puţin stabile, în variante compuse cu sus (sus-numitul), mai sus (mai sus pomenitul), sau deja (deja amintitul). Un cuvînt mult folosit azi - într-atît încît a-i evita repetarea prea frecventă devine o preocupare de stil - e adjectivul respectiv, plasat atît după substantivul determinat cît şi înaintea acestuia (mai frecventă pare, totuşi, postpunerea), eventual înlocuindu-l (cînd el însuşi e substantivizat). Dintr-o revistă culeg, de pildă, îmbinările (care nu spun multe despre funcţionarea termenului, ci doar despre frecvenţa lui; mai interesantă ar fi urmărirea regulilor de folosire, de pildă a distanţei faţă de aparaiţia anterioară a elementului pe care îl însoţeşte): "instrumentul respectiv", "la vremea respectivă", "ziua respectivă?? "legea respectivă", "profesorii respectivi", "etichetele respective", "în limbile respective", "stadiul prezent al tratării problemelor respective", "anvergura realistă a episoadelor respective" - dar şi: " responsabilitatea respectivei integrări", "respectivele opere", "respectiva întindere de apă". Definiţia lexicografică e oricum greu de dat în asemenea cazuri, în care esenţială a funcţia cuvîntului, nu