În poezia Ilenei Mălăncioiu domină contractul dintre Eros şi Thanatos. Contract vechi, răspunzînd la ceea ce Georges Bataille numeşte "identitatea dintre plăcerea extremă şi extrema durere, identitatea fiinţei şi a morţii". Sau, mai dezvoltat: "Pentru a merge pînă la capătul extazului unde ne pierdem în juisanţă, trebuie întotdeauna să-i punem limita imediată: oroarea. Nu numai durerea celorlalţi sau a mea proprie apropiindu-mă de clipa în care oroarea îmi va provoca dezgustul poate să mă facă să ajung la starea de bucurie alunecînd spre delir, dar nu e formă de aversiune căreia să nu-i discern afinitatea cu dorinţa. Nu fiindcă oroarea se confundă vreodată cu atracţia, ci fiindcă, dacă n-o poate inhiba, n-o poate distruge, oroarea întăreşte atracţia. (...) Nu ajungem la extaz decît în perspectiva, oricît de îndepărtată ar fi ea, a morţii, a ceea ce ne aneantizează". În chip tradiţional, interdictele comune ale societăţii lovesc atît viaţa sexuală cît şi moartea, conturînd un domeniu "sacru". Dar pe cînd interdictele privitoare la dispariţia fiinţei au dobîndit un aspect grav, cele avînd ca obiect Erosul a ajuns a stîrni ironia, rîsul, batjocura. Acest rîs dezonorant - expresie a unui destin inevitabil al omenirii - nu e decît o formă de ipocrizie, de neînţelegere a tragicului ce constituie miezul erotismului. O reacţie, de asemenea pe o largă scară socială, la acest rîs sarcastic o reprezintă pudoarea, dorinţa de disimulare a intimităţii sentimental-senzuale. Din care pricină erotismul privit prin prisma tragică nu e decît o răsturnare a situaţiei comune. În poezia noastră actuală, există două poete ce ilustrează o atare situaţie: Angela Marinescu, printr-o gravitate fiziologică a inversiunii (revelaţia masturbantă şi apocalipsa lesbiană) şi Ileana Mălăncioiu, printr-una romantic-naturalistă, avîndu-şi rădăcinile împlîntate în vizionarismul exaltant, idealizato