Supus necruţătoarei concurenţe pe care i-o face în fiecare toamnă Tîrgul Internaţional de carte de la Frankfurt pe Main, Salonul de primăvară de la Leipzig a reuşit, cel puţin pînă acum, să-şi cultive cu bravură inconfundabila identitate, impunîndu-se prin particularităţile sale aparent anacronice, în pofida detaliilor ambientale hipermoderne, futuriste chiar. Atunci cînd România fusese invitata de onoare a salonului de carte din saxona Lipscă, impresionantul complex expoziţional, translucid, luminos, din sticlă şi beton, fusese deja inaugurat. Şi totuşi, atunci ca şi acum, la recent încheiata ediţie, publicul prefera să se întîlnească cu autorii în spaţiile mai intime ale cafenelelor literare. Nu însă din acest motiv se afirmă neobosit şi cu temei că Leipzigul şi-ar datora supravieţuirea, ba chiar succesul în domeniul promoţional de carte, întreţinerii pe mai departe, cu grijă, a caracterului său de "nişă".

Termenul, curent utilizat în germană pentru a desemna ocuparea de către un sector (de producţie) a unui spaţiu marginal, îngust dar rentabil, vizează în cazul salonului de carte din Lipsca cu totul altceva: practicarea preferenţială a lecturii, a contactului cu literautra şi cu scriitorii - de unde şi eterna deviză a salonului "Leipzig liest" - agrementată an de an cu alţi invitaţi de onoare sau cu alte programe adiacente. În primăvara acestui "milenium", Africa literară a fost descoperită şi expusă, iar perceperea Germaniei de către ceilalţi, fireşte la nivelul discursului literar, a stat şi în centrul atenţiei.

În pofida manifestărilor de tot felul (primul congres al bibliotecarilor, tîrgul anticarilor, sectorul cărţilor pe suport "audio"), tot literatura a rămas şi de această dată vedeta absolută. Căci asupra salonului de carte de al Leipzig se răsfrîng benefic resturile unei mentalităţi aproape dispărute odată cu sistemul care a întreţinut