Pe scena Oscarurilor, tînărul Alan Ball ("cel mai bun scenariu original" - American Beauty) după ce a mulţumit agentului, bunicii, familiei, colegilor, producătorilor ş.a.m.d., a încheiat prin a mulţumi "acelei pungi de plastic pe care am văzut-o în faţă la World Trade Center, cu ani în urmă, şi care a fost sursa de inspiraţie pentru tot ce am făcut!'...Şi aşa, peste 1 miliard de telespectatori ai planetei au asistat, în direct, la înscrierea oficială, în istoria filmului, a unei pungi de plastic bătute de vînt! În altă ordine de idei, e inimaginabil cît de încurcate sînt căile oricărui film, de la "punga de plastic", de la momentul inspiraţiei originare, pînă la momentul statuetei de aur; cîte romane, cîte destine, cîte tragedii, dramolete sau comedii, cît hazard şi cîtă inginerie financiară se ascund în spatele unui "simplu" Oscar...
De pildă, să alegem doar o mică poveste: Oscarul pentru cel mai bun scenariu-adaptare (de astă dată "autoadaptare"), al scriitorului John Irving (ca un amănunt pitoresc: absolvent al Institutului de studii europene de la Viena). Romanul (Regulile de la casa cidrului) a apărut în '85. Odiseea lui cinematografică a durat 13 ani. Proiectul iniţial s-a născut (în livingul lui Paul Newman) în colaborare cu un regizor care, pe traseu, a făcut un cancer şi a murit, la 41 de ani. A trebuit să treacă timp pînă cînd proiectul s-a urnit din loc, cu un nou regizor - Lasse Hallstrom ( de origine suedeză, lansat pe plan mondial cu un film pe care l-am văzut, în '86, la festivalul de la Londra, My Life as a Dog, despre agonia şi sfîrşitul unei mame, aşa cum le percepe un puşti, cu un ton de dulce amărăciune şi de nostalgie sfîşietoare, dar mereu cu un clinchet de speranţă şi de prospeţime în faţa miracolului vieţii ). Aceeaşi linie melodică am regăsit-o în ...Casa cidrului, care a avut premiera europeană toamna trecută, la Veneţia. Un fil
