O idee perversă care, ca toate cacialmalele, şi-a croit drum glorios spre canalele de televiziune, este aceea că, la zece ani după căderea comunismului, ar trebui să ne preocupe mai mult prezentul şi viitorul, decât trecutul. Formulată în felul acesta, ea nu e lipsită de pertinenţă. Un popor predispus la nostalgii, precum al nostru, ar trebui, din principiu, să se ferească de fetişizarea trecutului. Caii albi ai lui Mihai Viteazul, sceptrul de aur al lui Ştefan, barba colilie a lui Mircea, invocate în exces, ne-au transformat în nişte nostalgici păguboşi, mereu cu un ceas, cu un secol, cu un mileniu în urma istoriei.

Aici, însă, e vorba de cu totul altceva. Nu trecutul edulcorat, nu şovinismul împănat cu acadele al medievismului romantic ne stau în cale, ci trecutul imediat, moştenirea comunistă şi ceauşistă, care trag de noi îndărăt ca nişte ghiulele de plumb. Acum e vorba, pur şi simplu, să reconstruim o lume. Or, ea nu poate fi construită pe nisipul mişcător al minciunii şi bagatelizării unei tragedii naţionale. A merge înainte ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, a trece de la comunismul bestial şi de la securismul odios la capitalismul "sincer" şi la democraţia fără fisură înseamnă a nu-ţi da seama pe ce lume eşti.

Bunăstarea nu poate cădea din cer unor inşi pentru care minciuna reprezintă forma predilectă de exprimare iar ticăloşia un "modus operandi" universal. Păstrându-i în funcţii pe incapabilii directori ieşiţi în serie de sub pulpana secretarilor cu organizatoricul, construind noua lume pe mulajul scabros al relaţiilor oculte securist-turnător nu vom înainta nici doi paşi pe calea democraţiei. Ea are cu totul alte reguli decât ni se induce, cu o subtilitate ce-o întrece doar pe aceea a ciomagului, de către noii apostoli ai aşa-zisei păci sociale.

Până când nu vom elimina reziduurile toxice ale comunismului, până când nu ne vom