Merita oare Iacob Negruzzi un studiu monografic închipuit în forma unei cărţi în colecţia de prestigiu "Universitas" a Editurii Minerva? Sau, pornind de la origine, este personalitatea şi opera lui Negruzzi demnă de o teză de doctorat? La amîndouă aceste întrebări dl Nicolae Mecu răspunde afirmativ, publicîndu-şi, în amintita colecţie, teza de doctorat. Destinul, să observ, a fost bun cu cel dintîi fiu al lui Costache Negruzzi (a mai avut doi fii). Cu o operă literară aproape nulă, deşi a abordat cam toate genurile (poezie, proză, dramaturgie, memorialistică), Iacob Negruzzi a avut norocul rar, întîlnindu-l pe Maiorescu în 1863, să fie, în martie 1864, unul dintre cei cinci fondatori ai Junimii (T. Maiorescu, P.P. Carp, Th. Rosetti, Vasile Pogor şi el). Şi, deşi era cel mai tînăr dintre cofondatori (avea numai 22 de ani) s-a dovedit a fi cel mai grijuliu dintre colegi, el fiind secretarul perpetuu al Junimii (pînă în 1885, cînd se mută la Bucureşti), păstrătorul tuturor sigiliilor, al arhivelor şi întocmitorul (cu o scurtă pauză, cînd
l-a înlocuit A.D. Xenopol) proceselor-verbale ale şedinţelor Societăţii, cel ce redacta invitaţiile pentru banchetele anuale şi aniversare ale Junumii, spiritul ei managerial. Aceasta deşi în Junimea ocupa poziţii modeste, şi el recunoscînd în Titu Maiorescu pe spiritus rector, cel ce, de fapt, avusese ideea întemeierii Societăţii (cum reiese dintr-o scrisoare a criticului către sora sa Emilia din martie 1864). Dar, încă o dată, cu tot rolul proeminent al lui Titu Maiorescu, Junimea s-ar fi risipit dacă n-ar fi existat grija, mereu la post, a lui Iacob Negruzzi, care, are dreptate dl Nicolae Mecu, avea cu adevărat vocaţia comunicării, întreţinînd legături cu toţi junimiştii. Ce să mai spun de Convorbiri literare, întemeiată în martie 1867, dacă Iacob Negruzzi (apelativul Jacques) n-ar fi devenit redactorul ei, îngrijindu-se
