Am găsit-o destul de uşor.

şi mai ales la timp pentru călătoria matinală,

capela numită de iarnă,

"la cappella invernale",

ca o ambarcaţiune mai mică

în corpul navei principale,

cum se văd bărcile de salvare albe fixate

pe punţile pacheboturilor.

Era ora potrivită şi eram gata de îmbarcare

ieşisem din palatul roman,

la capătul Villei Borghese,

unde îmi murise un prieten iarna trecută,

un prieten cu inima explodând ca o stea de prea

multă căldură şi lumină acumulate în trupul strâmt,

necroza arterei era efectul focului dinăuntru,

pârjolind ţesuturile.

Coboram colina ce te scoate spre via şi apoi

spre piaţa consulului Flaminio,

gâdnindu-mă la cel dus cu care privisem cerul

răsturnat în Lacul Sfânta Ana,

răsturnaţi şi noi, tineri, în iarba vârstei,

cu miros de pelin, izmă şi rozmarin.

Era ora de începere şi navicella era aproape plină,

capela-barcă la bord cu pilotul-celebrant şi cu

câteva femei şi bărbaţi, de vârste felurite,

nu prea bătrâni pentru a fi scutiţi de pasiuni fulgerătoare,

dar nici prea tineri pentru a se lăsa conduşi de

forţa oarbă şi distrugătoare a pasiunilor.

O familie, chiar dacă ne văzusem doar de puţine ori,

la grota din Lourdes, de pildă,

spălându-ne fericiţi cu apa izvorului din Massabiel,

pe care, după ce-o guşti orice lichid ţi se pare fad,

ne lăsasem hainele la garderoba piscinelor tămăduitoare,

ne conduseseră aceiaşi trimişi ai Fecioarei vorbind Bernadettei,

la gheaţa fierbinte a căzii de piatră,

ţinându-ne de braţ, afundându-ne de trei ori,

şoptindu-ne rugăciunea pe care o uitasem.

Cel puţin cu unul dintre călătorii, sau pescarii de suflete,