Cartea Sorinei Sorescu despre I.D. Sîrbu este o monografie specială din toate punctele de vedere, mult deosebită de orice demers omagial aşa cum apar nenumărate în urbea în care scriitorul şi-a petrecut ultima parte a vieţii. Deşi cartea a apărut la sfîrşitul anului trecut, ecourile au întîrziat să apară şi asta din motive exterioare conţinutului cărţii, care este, după cum voi încerca să demonstrez în continuare, unul cu adevărat spectaculos. Cauzele discreţiei nemeritate sînt cel puţin trei. În primul rînd o autoare tînără, cu un nume încă fără sonoritate proprie. Apoi o editură craioveană mai puţin cunoscută cu care totuşi autoarea pare să fi colaborat bine, totul, de la aranjamentul în pagină la calitatea tipăriturii, dovedeşte o atenţie deosebită. Există chiar şi o erată, obicei pe care cititorii de azi l-au cam uitat. Nu vreau să intru în detalii pe care nu le cunosc, dar trebuie să spun totuşi că Editura Scrisul Românesc şi colecţia ei cu aspect franţuzit au pierdut cu această ocazie un titlu care ar fi meritat cu mult mai mult atenţia decît o altă carte despre I.D. Sîrbu (Lelia Nicolaescu, Ion D. Sîrbu despre sine şi lume) care nu este de fapt o carte, ci o culegere de texte ale scriitorului şi nimic mai mult. În sfîrşit, un alt motiv pentru care monografia Sorinei Sorescu nu a avut ecoul meritat ţine de efortul considerabil pe care lectura ei îl presupune. Autoarea nu este adepta prejudecăţilor comode în receptarea operei sîrbiene, ci îşi construieşte un întreg sistem critic, îndatorat mai ales criticii franceze şi în general exegezei ultimelor decenii. De aici un limbaj critic incomod, în continuă şi scrupuluoasă explicare de sine. Iată cum îşi defineşte autoarea însăşi demersul: "o atenţie exagerată la accepţii, cu alunecare spre definiţii. O motivare teoretică excesivă a terminologiei, determinată, pe de o parte de întîlnirea cu un obiect reb