A trecut, iată, în lumea Drepţilor, şi Mircea Zaciu, prelungind, în chip tot atât de neaşteptat, linia ce se tot deplasa, ca o frontieră neagră, de câtva timp încoace, prin chiar inima Facultăţii de litere de la Cluj. Ioana Em. Petrescu acum zece ani, apoi doar în urmă cu unul Marian Papahagi, şi încă mai curând Liviu Petrescu, îi arătau - şi nu ştiam cui - drumul. A luat-o pe el, ca din nebăgare de seamă, şi profesorul Mircea Zaciu, tocmai în momentul când părea mai hotărât decât niciodată să întârzie pe locul înalt de unde îşi propusese să cuprindă într-o largă privire întregitoare şantierul la care tot trudea, să aducă retuşuri ultimelor mari lucrări la care se angajase de vreo trei decenii. Şi s-a prăbuşit, ca şi cei pomeniţi înainte, în mijlocul şantierului.

Căci a fost, ca şi ei, un constructor, dintre cei nu foarte mulţi care, în lumea atât de greu de aşezat pe temelii durabile a societăţii şi culturii noastre, a gândit generos şi cu un mare simţ al responsibilităţii faţă de destinul acestei părţi de lume, la mai dreapta şi mai trainica ei împlinire. Printre atâtea proiecte lăsate la jumătate de drum şi într-un peisaj de unde lipseau şi mai lipsesc încă atâtea repere de bază, s-a angajat mai întâi în coordonarea, împreună cu Marian Papahagi şi Aurel Sasu, a "micului dicţionar" al scriitorilor apărut în 1978, apoi la ceea ce trebuia să fie monumentalul Dicţionar al scriitorilor români. Relele aventuri ale acestei lucrări de anvergură şi de interes naţional sunt cunoscute, ca şi mai mult decât dezinteresul culpabil al culturnicilor vechiului regim comunist care au reuşit să-l îngroape pentru o vreme, după ce-l mutilaseră. Echipa condusă de Mircea Zaciu a găsit însă mereu, cu o ardelenească obstinaţie, energii de redresare, ajungând să scoată, cu începere din 1995, două masive volume, din cele patru sau cinci plănuite, să înainteze până în pragul tip