Există, de cîţiva ani încoace (nu mulţi!), un cuvînt de ordine nelipsit din vocabularul cinematografic francez. Juraţii îl scot ţanţoş în faţă atunci cînd li se cere să-şi motiveze opţiunile. Cronicarii nu uită să-l invoce atunci cînd vor să dea greutate unui film pentru care nu se mai ostenesc să găsească laudele potrivite. E un cuvînt care, dacă n-ar fi existat, oricum ar fi fost inventat de politicienii "cinematografului de autor". Bref, e un cuvînt care spune tot (fără a spune nimic) şi-n faţa căruia trebuie să-ţi înghiţi obiecţiile şi să te închini respectuos. Acesta este "privirea".

Îl găseşti acolo unde nu te aştepţi şi în cele mai diverse combinaţii: cutare film, că-i scurt - sau lungmetraj, porte un regard; cutare regizor offre son regard. Mesdames et Monsieurs, acesta nu mai este un Festival de Film, ci un Festival de Priviri. C'est un regard! A devenit parola de "recunoaştere" şi argumentul decisiv. E limpede însă, pentru orice alergic la această găselniţă formală, că-n spatele ei se ascund, de cele mai multe ori, interese de fond foarte precise şi foarte "corecte". Altminteri, de ce-ar premia juriile Festivalului de scurtmetraj de la Clermont-Ferrand două melodrămuţe în care: 1. un bătrîn vrea să se-ntoarcă acasă, şi tot vrea, şi tot vrea, pînă se-ntoarce (Salam, competiţia naţională) şi 2. un copil vrea ca tatăl lui dispărut să se-ntoarcă, şi tot vrea, şi tot vrea, dar acesta nu se mai întoarce (Le père volé, competiţia internaţională)? Poate pentru că: 1. bătrînul vrea să se întoarcă nu oriunde, ci în Marocul lui natal, şi nu de oriunde, ci din Marsilia lui de "împrumut" şi 2. băiatul ar putea fi la fel de bine chilian de-al lui Pinochet (chit că-n film e turc)? E limpede că pentru toate astea. Într-o ediţie în care Africa a fost la loc de cinste (o megaretrospectivă conţinînd zece programe "sub-sahariane" plus alte trei suplimente sud-afri