Principiul democraţiei locale este, indubitabil, garanţia supremă a guvernării democratice. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de cînd s-a introdus la noi, pe plan politic sistema democratică, dimpotrivă, centralizarea a fost scopul tuturor guvernelor. Aceasta, în primul rînd, datorită sistemului electoral, care trebuia să asigure guvernelor izbînda în alegeri. De cum se schimba guvernul, pe toată scara administraţiei publice se schimbau şi toţi funcţionarii, înlocuiţi cu "oamenii guvernului". Ibrăileanu scrisese în 1909 că, la noi, sînt trei echipe complete de slujbaşi: cei ai guvernului, cei ai opoziţiei şi postulanţii. Nimic, practic, nu se putea înfăptui pe plan local. Totul era iniţiat şi dirijat de la centru, în condiţiile censului, care împărţea electoratul în patru (din 1884 în trei) colegii, bine stăpînite de Ministerul de Interne. Avea dreptate regretatul Vlad Georgescu, în cartea sa Istoria României, la noi democraţia nu era perfectă, ci perfectibilă. Şi asta, în primul rînd, datorită lipsei democraţiei locale. A meditat, la această carenţă, şi C. Stere, socotind că, după reforma votului universal din 1918, s-au creat condiţii pentru instituirea unei drepte democraţii locale. Se opuneau PNL şi alte partide. Dar, în noiembrie 1928, e chemat la guvern PNŢ care, cu un guvern condus de Iuliu Maniu, organizează alegeri cu adevărat libere, pentru că venea pe un val de mare simpatie populară. Stere, care contribuise enorm la crearea PNŢ (prin unificarea, în 1926, a ţărăniştilor regăţeni cu naţionalii transilvani), nu era - din cauza atitudinii sale din timpul războiului, nici în conducerea partidului şi nici în guvern nu fusese desemnat. Dar prestigiul său imens îi conferea o incontestabilă autoritate. De multă vreme, încă de pe cînd era membru al PNL, se gîndise la o lege a reorganizării administrative a ţării, care să-i asigure descentralizarea.