Nu a trecut chiar atît de multă vreme de cînd corifeii învăţămîntului ideologic se dădeau de ceasul morţii dezvăluind tainele luptelor de clasă. Erau, pe atunci, clase cu duiumul: muncitorimea, ţărănimea - cînd clasă, cînd pătură, ca şi intelectualitatea legată de popor, mai presus de toate clasa conducătoare şi mai prejos de toate clasele exploatatoare - burghezia, mica burghezie, moşierimea, ba chiar şi o înjghebare bicefală: burghezo-moşierimea, dar nici urmă de o clasă politică. Tranziţia a adus în această privinţă schimbări de fond: locul învăţămîntului ideologic l-au luat talk-show-urile, ale căror matadori, completaţi de unii distinşi interlocutori, ne lămuresc că din combinarea democraţiei cu reforma economică s-au născut tot soiul de zămisliri: mafioţii, disponibilizaţii, fermierii de week-end ş.a., care nu merită însă să le spunem clase sociale. Tranziţia nu a generat decît două entităţi cărora li se potriveşte această denumire: clasa de mijloc şi clasa politică. Clasa de mijloc se defineşte prin natura sa ontologică - ea nu reprezintă o realitate socială, ci un deziderat social al strategilor tranziţiei aparţinători, cei mai mulţi, ai clasei politice. Aserţiunile despre existenţa clasei politice sînt mai convingătoare decît tentativele de a o descrie. Nu este clar, de pildă, dacă ea a preluat de la proletariat ştafeta de clasă conducătoare şi mai cu seamă cine sînt cei care o alcătuiesc. Culmea este că aceştia nu au nici măcar o denumire generică susceptibilă să faciliteze identificarea lor. Pe timpul cînd clasa muncitoare mai exista, membrii ei se numeau pur şi simplu muncitori. Pradă une nestăpînite pudibonderii onomastice membrii clasei politice nu se numesc nicicum - nici politicieni, care aminteşte de politicianişti,

şi nici - decît cu jumătate de gură - oameni politici, care degajă o vagă boare de şovinism masculin. În lipsa unei clarifi