Problema copiilor institutionalizati reprezinta, din punctul de vedere al opiniei publice internationale, unul dintre "capetele de afis" cind este vorba despre Romania. De zece ani se tot vorbeste despre situatia dezastruoasa a copiilor institutionalizati din Romania, iar in acesti ani, situatia nu numai ca nu s-a imbuntatit, ci s-a ajuns ca, in primavara anului 1999, sa fie considerata o situatie de criza umanitara. Si asta nu pentru ca Romania nu ar fi beneficiat de intelegere si de ajutor din partea comunitatii internationale, ci pur si simplu pentru ca nu a fost capabila sa solutioneze o problema pentru care a primit asistenta - morala, financiara si in experti - a comunitatii internationale. Trebuie sa fie foarte clar pentru toata lumea, problema nu se poate rezolva numai cu promisiunile pe care Romania le face de 10 ani si nici macar nu este suficient sa recunoastem ca exista aceasta problema. Important este ce facem mai departe, important este modul in care actionam, importanta este angajarea! Asa cum se spune la nivelurile inalte de putere, pentru toate acestea este nevoie, in primul rind, de vointa politica din partea autoritatilor romane, altfel nu se vor obtine rezultatele pe care le asteapta o lume intreaga si, mai ales, Romania. Reforma sistemului nu se poate face daca nu exista capacitatea de a lua masurile si deciziile necesare, daca nu se pun la punct mecanismele de punere in practica a reformei, daca nu se respecta rigoarea unui mecanism bugetar functional. Romania sufera de sindromul copiilor institutionalizati si de 10 ani nu se poate hotari sa aplice un "tratament" - care, de fapt, nici macar nu este atit de dureros -, ceea ce ne-a costat: imaginea pe plan international a Romaniei a suferit o noua grava deteriorare cind inceperea negocierilor de aderare la UE a fost conditionata de rezolvarea acestei probleme, conditie pusa ca un criteriu politic