Cei mai mulţi dintre români (87%) se declară ortodocşi. Restul procentelor se distribuie pe seama altor confesiuni sau religii. Această realitate statistică ne face deopotrivă puternici şi slabi. Dar nu despre relaţia dintre majoritatea confesională şi minorităţile religioase mi-am propus să scriu aici, ci despre raportul dintre Ortodoxie şi intelectualii noştri la începutul secolului XXI. Pentru ortodocşi, Biserica vorbeşte prin glasul sinoadelor locale, care abordează temele pastorale, misionare, caritative, ecumenice şi canonice legate de viaţa propriei comunităţi, neavînd însă calitatea de a interpreta sau de a îmbogăţi doctrina "oficială". Singura instanţă menită să recepteze un text dogmatic valid este sinodul panortodox, neconvocat - vai! - de peste un mileniu. Numai un asemenea forum are căderea de a preciza atitudinea Bisericii faţă de problemele lumii reale şi ale societăţii vii. De vreme ce nu practici analiza Tradiţiei într-un cadru reprezentativ şi autoritar, nu poţi formula raspunsuri imperative la nivel contemporan. Iar cine nu răspunde, ajunge să nu se mai întrebe. Sigur, orice Biserică autocefală are libertatea de a redacta documente magisteriale: Patriarhia Ecumenică, de pildă, s-a specializat în pledoarii ecologice. Numai că distanţa dintre localismul acestor demersuri şi adevăratul magisteriu ecleziastic este la fel de mare ca aceea dintre eseul timid al unui debutant şi teza doctorală, validată de un juriu prestigios. Principalele consecinţe ale acestui autocefalism exagerat sînt privatizarea etnică şi fragmentarea doctrinară a magisteriului ortodox. Teoretic, Bisericile răsăritene se ţin laolată prin proclamarea comuniunii lor "dogmatice, canonice şi liturgice". Orice ortodox recunoaşte un alt ortodox întrucît mărturiseşte acelaşi crez, observă aceeaşi disciplină eclezială şi participă la acelaşi cult. Crezul celebrează istoria mîntuirii,