Vara trecută am vizitat cîteva din organizaţiile unui partid politic pentru a participa la pregătirea personalului din organizaţiile teritoriale ale acestuia. Am observat astfel în mod direct organizarea şi caracteristicile filialelor locale ale partidului în cauză. De curînd am discutat pe baza acestui subiect cu un bun amic care, ca şi mine, a vizitat filialele locale ale altui partid politic, beneficiind de o aceeaşi poziţie tehnică. Concluzia la care am ajuns a fost aceea că am trăit experienţe asemănătoare. În funcţie de modul de abordare al campaniilor electorale locale putem clasifica partidele politice cu ajutorul unuia dintre criteriile de bază ale ştiinţei politice: gradul de centralizare. Partidele mari sînt puternic centralizate, pe cînd structura laxă bazată pe organizaţiile teritoriale este o caracteristică a partidelor medii şi mici. În general, partidele politice au organizaţii puternice în zonele în care au mulţi votanţi şi viceversa, adică organizaţii slabe din punct de vedere organizatoric şi al resurselor umane, acolo unde electoratul propriu este de regulă instabil sau puţin numeros. Organizaţiile puternice se bazează pe forţele proprii şi nu acceptă uşor amestecul de la centru, în unele situaţii se ajunge chiar la conflict dacă liderii de la Bucureşti insistă pentru a impune tendinţa centrală. Argumentul organizaţiilor de partid din teritoriu este acela că ei cunosc problemele locului care neapărat sînt specifice, cunosc electoratul din zonă şi astfel sînt cel mai în măsură să direcţioneze campania pentru atragerea voturilor. Organizaţiile locale puternice îşi doresc independenţa, şi se sprijină pe faptul că, fiind deja dezvoltate, au reprezentanţi în administraţia locală şi centrală, deci au bani. Amestecul centrului este văzut ca o formă autoritară de impunere şi violare a intimităţii locale. Persistă impresia că o dată cu implicarea