Alexandru George (în acte: George-Alexandru Georgescu) s-a născut la 6 aprilie 1930 în Bucureşti, ca fiu al lui George Georgescu, funcţionar la Banca Naţională, şi al Elizei Georgescu (născută Constantinescu). Tot în Bucureşti a urmat şcoala primară şi a devenit elev al Liceului "Mihai Viteazul", dar a studiat în continuare la Liceul "Enăchiţă Văcărescu" din Târgovişte. Timp de un an - 1949-1950 - a fost apoi student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

Abandonând facultatea, Alexandru George lucrează succesiv ca muncitor necalificat în construcţii, ca desenator şi referent tehnic la Institutul de Cercetări Ştiinţifice pentru Construcţii, ca tehnoredactor la revista Metalurgia şi construcţii de maşini, ca bibliotecar la Biblioteca Academiei, ca redactor la Caiete critice, supliment al revistei Viaţa Românească. După ce publică primele cărţi - volumul de povestiri Simple întâmplări cu sensul la urmă, 1970, eseul monografic Marele Alpha, 1971, consacrat lui Tudor Arghezi, un nou volum de povestiri, Clepsidra cu venin, 1971 şi culegerea de articole pe teme literare, Semne şi repere, 1971 -, ajunge să fie atât de bine cotat ca prozator şi mai ales ca eseist, încât îşi poate permite să trăiască exclusiv din scris. Colaborează la diverse reviste (Luceafărul, Viaţa Românească, România literară, Steaua, Convorbiri literare, Ramuri etc.), publică numeroase cărţi (romane, eseuri, traduceri), îngrijeşte ediţii.

Treptat, îşi face o faimă de polemist redutabil. Este adeseori nedrept în aprecieri, provocator, sarcastic, dar nu are aproape nici un duşman. Stilul elegant al atacurilor, ţinând parcă de epoca duelurilor cu spada, place chiar şi adversarilor. în plus, cu modul lui inofensiv de a se burzului, cu figura lui de copil veşnic bosumflat, polemistul este iremediabil simpatic.

Repere bibliografice

CRITICĂ ŞI ISTORIE L