Bărbatul scrie, femeia citeşte, aceasta este distribuţia de roluri impusă de şi în literatura română. Bărbatul e poet, femeia e muză şi destinatar, de la ea porneşte şi spre ea ţinteşte poezia. Este deci firesc ca poetul să nu existe, ca personaj literar, decît în variantă masculină, după cum muza lui nu există decît în variantă feminină. O inversare a rolurilor, cu un poet femeie şi o muză bărbat sună straniu, iar proza noastră a evoluat, timp de cel puţin un secol, cuminte, fără să-şi şocheze publicul.

Le lipseşte o doagă...

În secolul romantic, bărbatul convieţuieşte entuziast cu poezia, asumîndu-şi pătimirile şi măreţia ei. Poetul este una din figurile cele mai importante ale vieţii publice şi mult mai important, pe plan literar, decît prozatorul. Proză poate face oricine, ca Monsieur Jourdain, dar rima potrivită n-o găseşte decît alesul zeilor. Din renumele poetului face parte, pe cît posibil, o biografie extravagantă. Din viaţă, poeţii năvălesc imediat şi în proză şi sînt, ca personaje, bine primiţi. Pe la 1840 poetul este, încă, o figură care stîrneşte nu numai curiozitate, ci şi o anume suspiciune. într-una din primele lui ipostaze, în proza lui Alecsandri (Istoria unui galbîn..., 1844), are deja mare parte din atributele care-i vor defini identitatea: e idealist, e lipsit de spirit practic, pune poezia mai presus de moarte, reacţionează altfel decît un om normal, crede în semne şi minuni, e distrat, e ţîfnos (mai ales cînd n-are talent). Este remarcabil felul în care Alecsandri reuşeşte, chiar din această primă, schematică imagine, să prindă ambele feţe ale viitorului personaj, pîndit deopotrivă de admiraţie şi de ridicol, stîrnind curiozitatea (ce fel de lighioaie o fi) şi prejudecăţile (că poeţilor le lipseşte o doagă, că sînt mincinoşi ). Poetul creat de tînărul Alecsandri (la data aceea autorul avea 26 de ani) este