Autoarea volumului Micul palat baroc nu se află la prima carte de acest gen, de altfel această culegere de nuvele este o reluare a unor bucăţi mai vechi publicate în 1969 (Maşina de fugit de acasă, EPL). Nuvelele dezvoltă, după un procedeu destul de cunoscut, serii închegate, mici romane in nuce reluînd personaje, locuri, mai rar situaţii şi completînd, de la o proză la alta, tablourile unei existenţe. O asemenea segmentare a poveştii unei vieţi desface personajul în entităţi independente, discontinue: copilul Anton din Inaugurarea casei are legătură cu cel din Lecţia de pian, dar mai curînd se aseamănă cu acesta decît să pară acelaşi personaj. Autoarea selectează momente, vîrste pe care le aduce în pagină distinct ca într-un decupaj fotografic. Se perindă astfel prin copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate sau bătrîneţe, cîteva din personajele cărţii în decoruri de sfîrşit de secol care devin pe nesimţite tot mai actuale. Descoperim o lume transilvană amestecată, mai ales germanică, sobră, fixată în reguli şi moşteniri de familie, o lume în care irump personaje pline de vitalitate, negînd constrîngerile chiar minime, pe marginea tragicului.
Primul "ciclu", pe care îl construim legând personajele de la o proză la alta, compune, pe sărite, povestea unei creşteri, subiectul unui interesant Bildungsroman (primele cinci nuvele), continuat probabil şi în cîteva proze în care aparent acelaşi personaj principal ajunge în alte grupuri de prieteni, pînă aproape de acel mezzo del camino. O a doua serie se încheagă abia mai încolo, şi e un "roman de familie", urmăreşte întîmplări legate de membrii clanului Meţianu (şi stilul e altul: la persoana a treia, impersonal, omniscient). Îi urmărim astfel pe Anton, copilul-pianist, pînă în adolescenţă şi puşcărie, pe Margareta, soţia doctorului Meţianu (centru nevăzut) trecînd prin calvarul evacuării casei, pe fiicele e
