I. întîmplări

Intrăm într-o cameră plină cu lucruri felurite, la capătul căreia - perpendicular sau şi mai bine, oblic - se află o oglindă. În prima clipă, vedem lumea reflectată şi credem că e cea "reală" sau o prelungire a acesteia. Înaintăm printre obiecte, privind mai mult spre ele decît înainte, şi ne lăsăm pătrunşi de universul pe care-l compun. Şi numai cînd vedem propriul nostru chip, deodată înţelegem că ce văzusem în oglindă era doar o prelungire inversată a lumii. O lume pe dos, în sens foarte concret - nu numai metaforic şi nu numai metafizic. Şi tot foarte concret, ne oprim brusc, în ultimul moment. Mai înainte de a ne izbi de propriul nostru chip - văzut pe dos - de propria-ne imagine şi astfel de a face ţăndări şi oglinda şi lumea din - şi chiar de dincolo de - ea şi, mai ales, propriul nostru chip, în consecinţă - trup.

Din izbirea (şi izbitura) cu noi înşine - mijlocită de oglindă, dar intens facilitată de faptul că nu la noi sîntem atenţi, ci la ceea ce e în jurul nostru - ni s-ar putea trage moartea. Adică am ajunge, într-adevăr, dincolo (de noi, de viaţă, de oglindă), deci în - sau către - absolut. Sau, tot la propriu, am putea avea un accident, fie şi biografic (de lungă sau de mai scurtă durată), ce ne-ar induce o percepţie distorsionată. Deci, din nou, am fi - măcar în parte - dincolo, pentru că lumea pe care am vedea-o astfel ar fi guvernată de legi "strîmbe" în raport cu ipoteticul grad zero al cotidianului. Noroc că narcisismul, uneori, e salvator.

Paradoxal, cel mai puţin riscăm să ne izbim de propria-ne imagine, să intrăm în coliziune (sau măcar în dezacord) cu propriul nostru eu, atunci cînd sîntem confruntaţi cu oglinzi convexe sau concave, bifocale, sferice, cilindrice... Deci cu oglinzi ce nu-şi ascund menirea de a fi altfel decît noi sau decît lumea. Decît cei pe care ne - sau decît cea pe care