Pentru un călător român, cît de cît umblat prin lume, a rămas un fel de legendă replica de pe vremuri a actorului de teatru bucureştean, Costache Antoniu, artist al poporului, după ce vizitase China prin 1952, parcă... La întoarcerea în ţară, colegii mai tineri, intrigaţi, se strînseseră în jurul lui întrebîndu-l, lacomi: "Nene Costache, nene Costache, şi cum e, bre, China asta?!"...
"Dragii mei, le răspunsese, măreţ, călătorul, - de nerecunoscut!
*
* *
Rîdem noi, dar primele contacte ale românului învăţat cu străinătatea au fost, din epocă în epocă, - izolaţi cum se întîmpla să fim, - nişte comicării. Cel mai bine surprinde reacţia aceasta caraghioasă a locuitorilor din Carpaţi izbiţi de progresul apusean, G. Călinescu, în Istoria literaturii române, cu geniul său impunător care, din perioadă în perioadă, se amplifică, în ciuda contestărilor celor mărunţi la talent şi grozavi în virtuţi născocite. Dacă vrem a intra în Evropa, e bine să ne amintim şi să ne cunoaştem...
În Istoria sa, la pagina 85, - de exemplu - ilustrul nostru bărbat de cultură scrie despre marele boier călător:
"...Cînd din 1824, începe să treacă graniţa spre a-şi aşeza copiii la şcoli străine, Golescu, mai cu judecată acum şi într-o vreme de repezi afaceri, rămîne zguduit. Cu receptivitatea întîrziaţilor, el trece din emoţii în emoţii, de la uimire la ruşine, din apatie la o aprigă voinţă de bine şi progres. Schimbarea la faţă a acestui boier simbolizează întreaga noastră renaştere[...] Văzînd pe toţi călătorii "însemnînd", ia şi el condeiul şi tot drumul scrie, pentru ca "publicarisind" cele văzute să "comunească" şi compatrioţilor minunile lumii. Astfel a ieşit "Însemnarea călătoriei", scrisă la început în greceşte din lipsă de termeni şi apoi tălmăcită, care este întîiul jurnal de călătorie românesc şi întîia călătorie de studii
