Noe, într-o uniformă nouă de admiral, mişcat peste măsură de parada dobitoacelor - florile, ierburile, buruienile plecaseră cu vîntul înainte - privea cu mîndrie perechile care defilau prin faţa sa şi i se închinau smeriţi, dar bucuroşi, chiar dacă unul sau altul, după colţ, din diferite pricini îl mai ocăra. Dar şi cei ce-l ponegreau, recunoşteau deschis că Noe îi ferise de furia potopului, adică de moarte sigură. Butnarul se umfla în pene ca un gînsac cu epoleţi.

Dacă ar exista un proverb în felul "scaunul prea înalt, mintea ţi-o suceşte", s-ar putea cu uşurinţă dovedi că acesta e din vremea potopului.

Eu te căutam pe tine, între gîşti, raţe, între capre, bivoli, ba odată am sărit două cămile grăbite, una-ţi semăna leit, prin blîndeţea ochilor, ce să-ţi spun? Am fost foarte amărîţi. Toate au pornit din bîlciul colorat plus anarhia străjerilor, plus numărătoarea neamurilor. Au fost trimişi peste trei sute de heruvimi şi cîteva grupe de serafimi. Acum e linişte, dar mă apasă întrebarea: "Unde te ascunzi? Şi fiindcă nu-mi răspunzi, am să te pedepsesc, povestindu-ţi mai departe păţaniile noastre. Am ajuns pe uscat şi am coborît repede pe coasta mîlită şi scursă acum. Săream din groapă în groapă, totdeauna nimerindu-i fundul; în cetatea semeaţă, la poarta oraşului, l-am întîlnit pe Lameh care se vedea deja primarul urbei. Ar fi ajuns, dacă nu l-aş fi fugărit eu în pustie. Seara revedeam încreţiturile geometrice ale valurilor pe care lunecau, legănîndu-se un amar de caice, tăindu-le calea, şi printre ele Arca, sfidătoare, buhăind impetuos. Unde o fi? Cine o spală şi o porneşte, cine întinde pînzele imaculate? Cu timpul sute de negustori levantini au cutreierat occidentul, avînd ca marfă de preţ cîteva aşchii într-o arcă care nu se mai sfîrşea de prădat.

Era ziua de naştere a lui Noe. Împlinea 500 de ani. Nu de mult se mutase în tîrg. Dimineaţa