Realitatea politică a ţărilor de limbă spaniolă a favorizat în secolul XX apariţia unei categorii romaneşti fără echivalent în alte literaturi: aşa-numitul "roman al dictatorului", care are în centru tirani reali sau imaginari. În tradiţia inaugurată, în 1926, de spaniolul Ramón María de Valle Inclán cu Tirano Banderas se înscriu, între altele, romanul guatemalezului Miguel Angel Asturias, Domnul Preşedinte (1946), cel al cubanezului Alejo Carpentier, Recursul la metodă, din 1974, tradus de Dan Munteanu la Ed. Univers în 1977, Eu, Supremul de paraguaianul Augusto Roa Bastos, apărut tot în 1974 şi tradus de Andrei Ionescu în 1982, Toamna patriarhului de Gabriel García Márquez, publicat în 1975 şi tradus la noi de Darie Novăceanu în 1979, Războiul sfîrşitului lumii de peruanul Mario Vargas Llosa, din 1981, publicat la Ed. Cartea Românească, în tălmăcirea lui Mihai Cantuniari, în 1986. Aceste romane au avut un impact puternic asupra cititorilor români, care epuizau imediat tirajele deloc mici, fiindcă asemănările dintre dictatorii sud-americani şi Ceauşescu săreau în ochi: paranoia beţiei de putere şi a cultului personalităţii, discrepanţa dintre discursul oficial şi realitate, metodele poliţieneşti de terorizare a populaţiei, falia tot mai adîncă dintre modul cum trăiau cercurile privilegiate şi restul oamenilor, ignorarea individului strivit în masa amorfă - constituiau pentru noi o expresie a adevărului despre chiar regimul în care trăiam.

Mario Vargas Llosa şi-a cîştigat notorietatea la 27 de ani, cu un roman despre dictatura celor duri şi puternici impusă prin forţă asupra celor mai slabi într-un colegiu militar, Oraşul şi cîinii (1963), premiat şi tradus imediat în 20 de limbi (la noi a putut fi citit abia în 1992, cînd Ed. Humanitas a tipărit traducerea lui Coman Lupu). Acum, la 64 de ani şi după zeci de titluri mondial cunoscute - romane, eseuri, me