Trăind de multă vreme într-o izolare autoimpusă, poate spre a-şi apăra mai bine patrimoniul complex al amintirilor, judecata nealterată şi marile vecinătăţi ale artei noastre moderne - de la Tonitza la Ţuculescu -, pictoriţa Eugenia Iftodi a ieşit pe nesimţite atît din spaţiul previzibil şi determinat al marii aglomerări urbane cît şi din timpul imediat al istoriei mici. Deşi generaţia mijlocie şi cea tînără n-o mai cunosc deloc, sau o cunosc extrem de vag, mai curînd prin cartea pe care a scris-o acum cîţiva ani despre Ion Ţuculescu decît prin expoziţii ori prin prezenţa publică nemijlocită, artista a continuat să trăiască în intimitatea creaţiei artistice, a creaţiei în general şi a creaţiei proprii. Rezultatul acestei aşteptări este proiectul unei cărţi de autor, intitulată Chipuri şi locuri, - un fel de album tematic alcătuit exclusiv din desene -, care deplasează interesul artistei din cîmpul mărturiei asupra artei - cartea despre Ţuculescu este, în acest sens, edificatoare - în acela al mărturiei prin artă. Albumul acesta în care desenul are o funcţie dublă, de formă artistică şi de text (de suport narativ pentru o realitate deja constituită) este simultan o carte de artă, o formă specifică de exprimare şi o descriere spontană a vieţii, o luptă cu uitarea şi cu moartea. De la est la vest şi de la sud la nord, cu alte cuvinte în toate marile regiuni ale României, Eugenia Iftodi călătoreşte, observă, participă şi face notiţe grafice frugale despre privelişti, deprinderi, momente, animale, veşminte şi chipuri. Voluptatea artistului, a privirii sale însetate de forme, de culori şi de atitudini, coexistă pînă la identificare cu uimirea descoperitorului, cu rigoarea cercetătorului şi cu scrupulul moralistului. În mod natural, fără nici o emfază, dar şi fără nici o crispare, se realizează o fuziune profundă între gestul cultural şi lumea reală, între semnul plas