Atacurile în serie ale P.D.S.R.-ului împotriva preşedintelui ilustrează perfect, dincolo de mârlăniile neocomuniste, proverbul "Pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!" Dl. Constantinescu este astăzi victima şmecheriei (poate că ar trebui să folosesc un cuvânt mai tare!) sale de ieri. Naiv politiceşte şi inabil din punct de vedere psihologic, chiriaşul de la Cotroceni şi-a imaginat că va manipula opinia publică şi activiştii versaţi din jurul lui Iliescu aşa cum a făcut cu primadonele din Solidaritatea Universitară, Alianţa Civică, Grupul pentru Dialog Social (pentru a nu pomeni de simpaticul club "Eu, tu şi Emil", de altfel singura ctitorie a d-lui Constantinescu!)

Ce s-a ales din calculele (nu tocmai oneste, o spun cu toată răspunderea!) ale preşedintelui şi acoliţilor săi, vedem cu ochiul liber: o scenă politică bulversată, în care pasiunile gâlgâie din plin, lupte penibile pentru interese imediate, ciocniri odioase de orgolii ale unor mahalagii de cea mai joasă speţă. Dacă lucrurile ar merge în ţară, n-ar fi nici o problemă. Dacă fabricile ar dudui şi ar avea unde să-şi vândă produsele, dacă tinerii ar avea un viitor asigurat (altul decât paşaportul canadian sau australian), dac-ar exista măcar o singură pătură socială mulţumită (în afara poliţiei, serviciilor secrete şi a plevuştii parlamentare), dacă ţărănimea n-ar fi revenit demult la nivelul sapei de lemn, dacă muncitorimea ar fi depăşit mentalitatea de clasă conducătoare cu ciocanul în mână, dacă a fi intelectual n-ar însemna un termen de ocară, poate că dl. Constantinescu ar putea să zburde liniştit în paradisul cotrocean.

Tot mai mult, observăm că la mijloc a fost vorba de o neînţelegere. Actualul preşedinte îşi imagina, probabil, că a fi ales înseamnă recunoaşterea meritelor proprii, un referendum prin care i se certifica excepţionalitatea. Numai aşa se explică de ce dl. Co