Cu ani în urmă, înainte de voga occidentală a cărţilor-audio, am ascultat o casetă cu înregistrarea romanului "Lotte la Weimar", în lectura unui actor german care mi-a făcut o puternică impresie. Citisem cartea lui Thomas Mann, ea figura deja între cele mai apropiate mie din opera scriitorului, însă abia ascultînd acea voce cu stranii inflexiuni de blîndeţe şi cruzime, cu discrete accente de compasiune şi controlate stridenţe de veritabilă răutate am înţeles ceea ce pentru mine constituie o marcă estetică şi umană distinctivă a autorului. Şi anume, neaşteptata combinaţie de ironie, poate chiar cinism, şi senină înţelegere a unui univers în care se află laolaltă enorme resurse de fericire şi nefericire. Oricît de simplu ar părea, oricît de naivă realizarea, lumea lui Thomas Mann este bulversant complexă pentru că în ea orice e posibil, miraculosul şi sordidul, suavul şi grotescul. E, cu siguranţă, mai curînd o lume a dezamăgirilor, a înşelăciunii, a neputinţei, dar tocmai prin faptul că acestea sînt asumate întotdeauna de o instanţă superioară, care le pricepe un rost adînc, uneori explicat cu poate insistent moralism, alteori rămas suspendat, ele par suportabile.

Apariţia celor două masive volume conţinînd nuvelistica lui Thomas Mann în traducere românească reprezintă un fenomen editorial, cel puţin în intenţia Editurii Univers. Impactul pe care îl va avea asupra cititorilor nu poate fi ghicit, mă tem. Cum va fi, oare, citit astăzi acela pe care un munte de critică îl descrie drept monstru al preciziei literare, şi implicit simbol al unui tradiţionalism solid, care operează cu formule clasice, convenţii limpezi, omniscienţă inevitabil opresivă pentru un imaginar colectiv atît de rebel şi sceptic? Întrebarea mi se pare foarte importantă şi cred că ea ar fi putut constitui temelia elaborării acestor două volume. Publicarea unei cărţi este, la urma urmelor,