Am redescoperit caracterul penibil al fotografiei in 1997, la Akademie Schloss Solitude, o rezidenta princiara de baroc tirziu, izolata arogant pe o inaltime dominind dealurile abrupte si satele risipite din Baden-Würtenberg. Reuniti acolo pentru citeva luni de proiectele noastre comune, Josif Király si cu mine am decis sa facem o prezentare constind dintr-o mie o suta fotografii alb-negru. Miza nu era numarul in sine, incurajat de subiect (mai amplul proiect Arhiva de Istoria Artei) si determinat de spatiu – un interesant coridor curb, lung de peste 50 m, segmentat de usi si de ferestre vitrate ce dadeau prezentarii un potential didactic pe care contam.
Miza era, ca de multe ori in travaliul nostru comun, explorarea ideii de cantitate in ramificatiile ei conotative, fie ele tematice, simbolice, emotionale sau de orice alt ordin care imi scapa acum. Drept care ne-am incuiat pentru doua saptamini intr-un minuscul laborator foto si am trecut de la unul la celalalt, intr-o rutina dezvoltata ad-hoc si perpetuata ulterior, clisee, hirtie virgina, hirtie procesata, pensete, foarfeci, lupe de masurat claritatea, clesti de rufe (folositi la uscare), scurte comentarii, exclamatii de frustrare, mici povesti menite sa ne ridice tonusul. Penibilul acestei munci vine din citeva aspecte ce tin (pentru mine cel putin) de domeniul evidentei: in primul rind izolarea optica (de multe ori si sonora) de universul exterior, capatind prin prelungire intensitati de criza autista. Apoi caracterul ei umed: totul este legat/dependent/determinat de vecinatatea/raportul cu medii lichide (revelator/fixator/apa de spalare). (Oricine a lucrat intr-un laborator foto isi aminteste, cred, obsesivul zgomot al firului de apa cazind in tasta de spalare; sau enervanta scurgere a aceleiasi ape debordind in chiuveta.) In fine, obiectul insusi al muncii este un generator de frustrari. Dimensiu
